Mimesis și simbioză – expresiile faciale în oglinda psihoterapeutică –
În capitolul 12 al cărții ‘Cum lucrez cu pacienții borderline, H.F. Searles introduce un subiect foarte rar abordat în psihanaliza vremii, subiect care dă și titlul capitolului: ‘Rolul expresiilor faciale ale analistului în psihanaliză și în terapia psihanalitică’. În urma lucrului cu pacienți borderline și schizofrenici, Searles descoperă că expresiile faciale ale analistului joacă un rol central atât în faza de simbioză terapeutică, cât și în cea de individuare, reprezentând mijlocul prin care pacientul poate să aibă acces din nou sau pentru prima oară la propriile emoții și apoi la propria identitate.
Încă de la începutul vieții, bebelușul învață să diferențieze obiectele însuflețite de cele neînsuflețite “prin intermediul spectacolului oferit de expresiile faciale ale mamei” (Spitz, 1945), un pas important fiind făcut în jurul vârstei de trei luni, când principiul realității începe să se instaleze. Atunci bebelușul își poate amâna impulsul de gratificare orală pentru a fi atent la mamă, a-i percepe expresiile faciale și a reacționa la acestea (Spitz, 1957).
Problemele psihice de mai târziu apar mai ales în cazurile în care pacienților “li s-a cerut, extrem de timpuriu in viețile acestora, să funcționeze întocmai precum o mamă oglinditoare pentru propriile lor mame” (Searles, 2019), mame care deseori sufereau de diferite tulburări care le făceau fie incapabile să-și simtă și să-și exprime conștient emoțiile, fie le îngrădeau în mod semnificativ paleta afectivă, menținându-le mai degrabă în zona negativă a acesteia (cruzime, indiferență, agresivitate, etc.)
Un stadiu important de dezvoltare a bebelușului este semnalizat de emergența sinelui grandios, perioadă în care bebelușul caută să descifreze pe chipul mamei “licărirea din ochi […], care oglindește reprezentarea exhibiționistă a copilului” (Kohut, 1971). Fără această oglindire, fără participarea maternă la plăcerea narcisic-exhibiționistă a bebelușului, stima sa de sine este profund alterată, și odată cu ea și alte funcții psihice importante, precum recunoașterea expresiilor faciale corespunzătoare diferitelor afecte. Terapeutul trebuie să joace un timp îndelungat rolul mamei ca “mediu susținător suficient de bun” (Winnicott, 1941, 1950-1955) din perioada timpurie a pacientului, el fiind important “numai în măsura în care este invitat să participe la plăcerea narcisică a copilului, și, astfel, s-o confirme” (Kohut, 1971).
Winnicott (1959) remarcă uimit cum bebelușii învață de atât de devreme să evalueze dispoziția părinților lor, stând aproape permanent cu ochii pe fața acestora și căutând semne de confirmare sau de infirmare pentru acțiunile lor. Conform lui Lichtenstein (1961), mama “imprimă” o identitate copilului în faza dezvoltării timpurii normale, o imagine internalizată, un introiect ce mai târziu va putea fi recuperat cu ajutorul expresiilor faciale ale terapeutului.
Unii pacienți foarte bolnavi se apără de percepția inconștientă că terapeutul ar putea personifica un introiect, una dintre persoanele din trecutul pacientului “care avusese dificultăți apreciabile de integrare a eului, care reprezentase surse ce contribuiseră la formarea celor mai încărcate patologic introiecte ale sale” (Searles, 2019), punând dificultatea de a reda ceva ce a spus analistul pe seama propriilor dificultăți de a-și aminti și de a exprima în mod corect respectivele lucruri.