Autor: Natalia Grădinaru
Axându-se pe cercetări istoriografice, scrieri ecleziastice și informaţii de teren, studiul are ca scop relevarea principiilor terapeutice ale sacroterapiei și evidenţierea specificului religios popular în practicarea acestui tip de tratament. Spre a înţelege mai bine termenul de sacroterapie, voi insista puţin asupra concepţiei tradiţionale despre sacru.
Fiecare civilizaţie și epocă istorică a perceput diferit noţiunea de sacru. Dacă pentru primitiv, sacrul putea să însemne piatra la care se închina, pentru medieval – Dumnezeu, pentru modern valoarea sacră este total alta, însă ceea ce le este comun tuturor, este faptul de a se pune într-un anumit raport cu forţele divine, în scopul păstrării echilibrului existenţial. Diferenţele acestea de percepţie a sacrului, dar și analiza unor lucrări ce au avut ca scop cercetarea conceptului de sacru, ne-au impus să revedem termenul îngust de „metodă alternativă de tratament” prin care se definește astăzi sacroterapia. (1)
Astfel, prin conţinutul său, articolul vine să dezvolte noţiunea de sacroterapie, promovând-o și dezvăluind importanţa ei pentru cercetarea mentalităţii, spiritualităţii și culturii populare. Deoarece relevarea completă a problemei tratamentului prin credinţă (sacroterapiei) ar pretinde spaţiile unei monografii și cercetări mai aprofundate, ne-am propus ca obiectiv de cercetare arii teritoriale și temporale mai înguste, și anume, analiza fenomenului începând cu sec al XIX-lea la moldoveni. Identificarea sacroterapiei ca element al patrimoniului imaterial și fenomen al culturii tradiţionale, relevarea importanţei cercetării ei pentru cunoașterea mentalităţii populare constituie încă unul din obiectivele propuse.
Ca metodă de tratament, sacroterapia a fost cunoscută încă din antichitate, având la bază ideea restabilirii echilibrului corporal prin aderarea la sacru. Nici ideea vehiculată tot mai pregnant în ultimul timp, conform căreia sacroterapia are „ţesut” de psihoterapie, nu este nouă. Puterea vindecătoare a sufletului le era deja cunoscută medicilor din antichitate și din Evul Mediu. Hipocrate descria concordanţa dintre suflet și trup ca pe o „conștiinţă” care străbate organismul și îl menţine sănătos. Cunoscutul medic persan Avicenna (980‒1037 d. Chr.) a dezvoltat conceptul suflet-trup, o dimensiune nouă: suferinţele sufletești sunt cauza principală a bolilor trupești. Iar cel mai ușor mod, de a scăpa de suferinţele sufletești este credinţa și dragostea faţă de Dumnezeu sau de sacru (Hildegard van Bingen, Liber Divinorum Operum).
Conform teologiei creștine, ţelul suprem al sufletului este mântuirea (iluminarea), altfel spus, aflarea adevărului, punerea în unison cu Dumnezeu (cu conștiinţa divină). Când apare o suferinţă în corp, cauza ei este în suflet (Dolghier Ioan, preot). Scopul fiecărui om, este de a lucra asupra sufletului său, de a face din el – o natură superioară, care în oricare împrejurare ar da dovadă de iubire de Dumnezeu, ar învinge toate tentaţiile confortului material și și-ar supune voinţa proprie în faţa voinţei Tatălui Ceresc. Numai în așa mod sufletul este în stare să devină una cu Dumnezeu; una cu Tatăl, dar totuși asemenea Sf. Treimi, după cum Tatăl, Fiul și Sf. Duh sunt una, tot astfel trupul, mintea și sufletul unei fiinţe sunt una (Edgar Cayce). Astfel, ceea ce fiinţa în mod constant ia ca atitudine și voinţă, aceea va fi construit în realitate, pentru că ajungem să devenim așa cum gândim. Dacă ne-am referi la vindecare, atunci s-ar traduce așa: crezând în Dumnezeu, intrând în raporturi de subordonare și ascultare faţă de el, bolnavul devine una cu el (după cum a și fost construit iniţial – după chipul şi asemănarea lui), astfel, căpătând conștiinţă divină – capătă și lecuire.
Până a descrie metodele de terapie prin credinţă, atenţionăm asupra faptului că vom analiza sacroterapia doar prin prisma teologiei creștine și religiei populare (deoarece și ea posedă un bogat inventar de reprezentări semnificative a sacrului), fără însă a descrie elementele clasificate de unii autori ca forme de sacroterapie, cum ar fi descântecul, desfacerea, dezlegarea etc. Motivăm această alegere prin componenţa mai mult mitico-magică a acestora, decât religioasă, și avem ca scop includerea datelor referitoare la mentalitatea tradiţională caracteristică secolului al XIX, adică viziunea poporului asupra sacrului la acel timp. Informaţii ce dezvoltă conceptul de religie populară le avem la diferiţi savanţi (2), inclusiv și la cei din Republica Moldova – O. Luchianeţ, V. Buzilă, A. Hâncu-Tentiuc.
Rugăciunea, închinarea la icoane, postul, pelerinajele, respectarea zilelor Sfinţilor erau în viziunea poporului metode eficiente de înlăturare a suferinţelor trupești și sufletești.
Rugăciunea e forma cea mai esenţială de sacroterapie, iar utilizată în paralel cu o altă metodă de tratament poate grăbi substanţial vindecarea celui bolnav prin caracterul psihoterapeutic și echilibrant. Petru Caraman consemna în volumul ‘Elogiul folclorului românesc’ că „rugăciunile se bazează, ca și descântecele, pe puterea magică a cuvântului, fiind declanșatoare de energii”. Atât timp cât omul crede în Dumnezeu, este înzestrat cu speranţă și poate învinge boala. Rugăciunea acţionează asupra psihicului, mentalului și corpului într-un fel specific, care pare să depindă de calitatea, intensitatea și frecvenţa sa. Cu cât mai sincer, intens și frecvent se roagă bolnavul Divinităţii, cu atât șansele de vindecare sunt mai mari.
Pe plan fizic, rugăciunea declanșează un proces de destindere prin încetenirea ritmului cardiac și respirator și prin scăderea presiunii arteriale. La nivel mental, aduce o senzaţie de ușurare, de bine general și înlăturarea angoaselor.
Doctorul Alexis Carrel, laureat al premiului Nobel pentru medicină, a făcut cercetări asupra psihoterapiei spirituale prin rugăciune. Studiile întreprinse de Carrel au fost axate pe colectivităţi umane religioase formate din bărbaţi, femeii și copii, în care a fost analizată starea de sănătate fizică și psihică a indivizilor.
Rezultatele cercetărilor făcute de Carrel au făcut obiectul unor lucrări de literatură medicală, printre care amintim „L’ Homme, cet inconnu” (Omul, acest necunoscut) și „La Priere” (Rugăciunea), apărută în 1944. Doctorul Carrel a constatat că prin intermediul rugăciunii se pot vindeca rapid boli incurabile din punct de vedere al medicinii alopate.
Rugăciunea – notează A. Carrel – are uneori efect exploziv. Au fost bolnavi care s-au vindecat aproape instantaneu de boli ca lupus al feţei, cancer, infecţii renale, ulcere, tuberculoză pulmonară, osoasă sau peritonită. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaș mod: mai întâi apare o mare durere, apoi se instalează sentimentul de a fi vindecat. În câteva secunde, cel mult câteva ore, simptomele dispar și leziunile anatomice se repară. Miracolul este caracterizat printr-o accelerare foarte mare a procesului normal de vindecare. Chirurgii și fiziologii n-au observat niciodată, în cursul experienţei lor, o astfel de accelerare. Singura condiţie indinspensabilă ca acest fenomen să poată avea loc este rugăciunea.
Rugăciunea, după Mihai Coman, face parte din formele simple de comunicare cu sacrul și trebuie înţeleasă simultan ca: text (ansamblu de formule verbalizate), act (ansamblu de gesturi), subiect (parte a unei doctrine și practici religioase) (Coman, 2008, 123). Ca text, rugăciunea poate fi strict formalizată (eficienţa ei depinde de respectarea formei canonice) sau poate fi improvizată din formule religioase și expresii ad-hoc. Ea cuprinde trei secvenţe: invocarea, argumentul, rugăciunea propriu zisă. Modul de construire a acestui text variază de la o epocă la alta. Rugăciunile pot avea scopuri diferite (ca și descântecele): ele pot să implice o rugăminte, o mulţumire pentru protecţia acordată, o invocare a divinităţii, o confesare a unor fapte sau un blestem (Rugăciunea Arhanghelului Mihail). Citându-l în continuare pe R. Foster, Coman deduce existenţa a trei mari tipuri de rugăciuni: „către sine”, „către alţii”, „către lumea de dincolo” – concentrate asupra legăturii dintre om și divinitate (Coman, 2008, 124).
Ca act, rugăciunea poate fi performată individual sau colectiv, în locuri deja consacrate sau în locuri profane, de către cel ce dorește să comunice cu forţele sacre, sau de către specialiști. Semnul Crucii și metanile constituiau cele mai frefvent utilizate gesturi ce însoţeau rugăciunea (3).
Metania este o formă de jertfire trupească (4) și în acelaș timp un mod de înfrângere a lenei (ridicările și îngenuncherile constituie de fapt și un exerciţiu fizic). După cum ne învaţă slujitorii bisericii, nici o rugăciune nu este primită de Dumnezeu dacă nu este făcută cu osteneală (Ieromonah Valentin Mâţu). Metania simbolizează căderea lui Adam și a neamului omenesc în robia păcatului și căderea Domnului sub povara crucii, urmată de învierea Mântuitorului și izbăvirea noastră de păcat. În tradiţia bisericiească erau două tipuri de metanii mari și mici (închinăciuni). Cele mari nu se făceau tot timpul. Ele erau date ca canon, și cu cât mai greu era păcatul mărturisit, cu atât mai multe la număr erau metaniile. Creștinismul, prin aculturaţie, și-a apropiat multe „constructe” spirituale precreștine (5), mutând accentul de la aducerea ofrandelor (jertfire precreștină) pe consacrarea darurilor (la Mihai Coman – sacrificiu). Metania nu este decât un exemplu al sacrificiului simbolic adus de bolnav în scopul menţinerii simetriei perfecte care omologhează structura și funcţiile organismului omenesc cu prototipul cosmic, construit din substanţa și prin voinţa sacrificului de sine a lui Dumnezeu.
Formele cele mai „populare” ale jertfirii de sine (ecou foarte îndepărtat al jertfirii de sine a zeului) se întâlnesc la noi în vocaţia de a ţine sărbătorile Sfinţilor și posturile, mai cu seamă postul negru.
Spovedania era actul de mărturisire a păcatelor în faţa duhovnicului, în scopul eliberării sufletului de poverile ce-l apasă. Mărturisindu-și păcatul, oamenii se curăţă, urmând ca prin canon (rugăciune, post) să primească iertare și vindecare.
Maslul este lucrarea sfântă săvârșită în numele Sfintei Treimi de către preoţii Bisericii. Ritualul constă în ungerea cu untdelemn sfinţit, după ce s-a invocat prin rugăciuni speciale mila lui Dumnezeu prin puterea Sfântului Duh asupra celui bolnav.
Taina maslului nu este izolată, ci precedată de slujbe speciale: la Sfânta Liturghie se scot părticele pentru cei bolnavi, se săvârșesc acatiste și paraclise pentru iertarea păcatelor și însănătoșirea celor aflaţi pe patul suferinţei.
Taina maslului nu se poate confunda cu Taina sfântului mir (mirungerea) și nici cu miruirea. Taina sfântului mir împărtășește credinciosului harul pentru creșterea duhovnicească. Taina maslului se săvârșea la cererea bolnavului sau apropiaților săi, rude, prieteni – în vederea însănătoșirii sau în perspectiva eshatologică: iertarea păcatelor care au dus la suferinţă, la tulburarea sufletului, sau pentru răspuns bun la dreapta judecată (judecata particulară și apoi cea obștească). Dezbrăcarea preotului pe bolnavi sau închipuirea înţepării cu Sfânta Copie erau alte ritualuri recomandate bolnavilor și practicate în Biserică, dar care își au originea în precreștinism. Există obiceiul în unele biserici ca preotul, după săvârșirea Sfintei Liturghii, să se dezbrace de veșminte și să le pună peste credincioși. Singurul veșmânt liturgic care poate fi pus peste credincioși este epitrahiulul. Ar trebui sa se ţină seama de faptul că îmbrăcarea și dezbrăcarea veșmintelor se face numai în Sfântul Altar (informator, Preotul Bisericii sat. Ivancia, r-n Ohei, Dolghier Ioan).
În biserică se făceau închinăciuni la icoane, cu plecăciuni (și în sco profilactic și taumaturgic) în afară de anumite zile din Postul Mare, când trebuie să facă toată lumea metanii. Metanii se fac în tot cursul anului acasă, iar în perioadele de la Crăciun până la Bobotează și de la Înviere până la Du-
minica Tomii nu se fac metanii.
Tot la acest capitol, trebuie să amintim și despre practicile terapeutice din mediul monahal. Pe lângă mănăstiri funcţionau în trecut bolniţe (spitale) care erau în grija monahilor sau a duhovnicilor (Andru, 2001, 3). Monahii practicau vindecări harice – unii din ei aveau darul vindecării prin pase, prin atingere cu mâna sau prin iniţialul de sfinţire. Alţii vindecau prin psihotehnici duhovnicești, foarte eficiente.
Monahii mai foloseau și diferite „leacuri”: plante medicinale, decocturi; manevre osteopatice, orientarea dietei și valorizarea postului.
Un rol important în vindecarea bolnavilor li se acorda Sfinţilor și în special Maicii Domnului, nelipsită din rugăciunile de boală. Sfinţii sunt cei care se roagă lui Dumnezeu pentru sănătatea și pacea tuturor celor care pomenesc și slăvesc pe pământ numele lor. Sfinţii sunt aceia care fac legatura între cer și pământ, între Dumnezeu și credincioși.
Sfinţii respectaţi sau serbaţi în scopul tămăduirii și prevenirii îmbolnăvirii erau: mucenicul și tămăduitorul Pantelimon și Sfântul Haralambie. Așa sună un fragment de rugăciune adresată sfântului Ion – „Bucurându-mă de dumnezeiasca mărire la care te-ai înălţat, o, Sfinte Ioane, îndrăznesc să alerg la ajutorul tău pentru tămăduire. Ştiu că prin boala trupului, sufletul se curăţește, și că răbdarea este răsplatită de Dumnezeu”.
Maica Domnului era investită în mentalitatea populară cu putere de vindecare a tuturor bolilor. Texte canonice de tipul Acatistul Maicii Domnului și Paraclisul Maicii Domnului au fost încurajate și propagate prin mediile bisericești. Foarte cunoscute în sec. XIX erau și cartea populară Minunile Maicii Domnului, scrierile apocrife, dintre care cea mai largă răspândire au avut-o Visul Maicii Dom- nului și Călătoria Maicii Domnului la Iad. Cartea este purtată ca talisman până în zilele noastre, mai ales de către cei bolnavi. La toate aceste forme ale spiritualităţii persistau numeroase reprezentări iconografice, dintre care cele mai cunoscute având imaginea Maicii Domnului ca vindecătoare a tuturor suferinţelor.
Clasificat ca „rit în mișcare” de către Mihai Coman (Coman, 2008, 192-197), pelerinajul (6) constituie de asemenea o formă de tratament prin credinţă. În diferite perioade istorice, mii de oameni, de diferite religii, organizau procesiuni și porneau în călătorii pentru a ajunge la locuri sfinte și a se vindeca.
Şi poporul nostru a practicat pelerinaje către mănăstiri, lăcașuri de cult, morminte, moaște ale Sfinţilor. Chiar dacă călătoriile durau zile sau săptămâni, nelipsiţi de la aceste procesiuni erau bolnavii incurabili, copiii, „calicii” și schilozii, etc. Se credea că, îndată ce teritoriul sau obiectul sfânt era atins, se putea produce vindecarea. Ca și în cazul celui ce se roagă (rugăciunii), pelerinul trebuia să aibă inimă și gânduri curate, să posede credinţă în puterea vindecătoare a Sfântului sau locului cu care venea în contact, doar astfel se producea vindecarea.
Ajunși la faţa locului, pelerinii trebuiau să îndeplinească unele rituri (să înconjoare lăcașul, să atingă moaștele), să participe la slujbele religioase sau să ţină post atât timp cât se aflau în apropierea sacrului. Sunt numeroase informaţiile, în care se povestește despre vindecari miraculoase produse chiar la sosire la lăcașurile sacre. Scepticii susţin că ar fi vorba de puterea imaginaţiei, de credinţa în superstiţii sau de autoinsuflare, pe când spiritualiștii tratează cu totul altfel problema.
Ritualuri terapeutice cu esenţă religioasă se săvârșeau, la nevoie, și în casa suferindului. Printre cele mai cunoscute sunt: tămâierea, stropirea cu agheasmă, facerea semnului crucii pe frunte cu sfântul mir, adăugarea uleiului și făinii de la Sfântul Maslu în mâncare, spălarea și afumarea bolnavului cu flori de la Vinerea Mare sau cele aduse de la moaștele sfinţilor, etc.
În camera suferindului în fiecare dimineaţă se tămâie și se stropește cu agheasmă. Pe fruntea bolnavului și tâmple se face semnul crucii cu sfântul mir. Uleiul și făina de la Sfântul Maslu se pun în cantităţi mici în mâncare.
Florile de la Vinerea Mare se folosesc în băi și la afumarea bolnavilor în stările de spaimă. Candela trebuie sa ardă permanent în camera bolnavului.
O zi importantă pentru toţi bolnavii o constituia sărbătoarea Floriilor. Păstrând elemente precreștine (sărbătoarea a fost atestată ca zi dedicată zeiţei Flora, peste care s-a suprapus cea creștină, sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim), tradiţia a rezultat în obiceiuri de sacroterapie extrem de pitorești. Conform tradiţiei, cu ramurile de salcie sfinţite în biserică la Florii, oamenii se întorceau acasă și după ce atingeau cu ele creșetele pruncilor, ca să crească mari și frumoși, le atârnau la icoană, ca să le ia în caz de nevoie (dubla putere a sacrului – icoana și sfinţirea în biserică). Când se îmbolnăvea cineva erau coborâte și folosite în fumegaţii, băi și „bătăi” rituale. În unele comunităţi rurale, cu aceste ramuri se băteau copii chiar în ziua de Florii, ca să fie sănătoși peste an. Trei mâţișori de salcie (muguri), înghiţiţi la Florii, l-ar păzi pe om, tot anul, de dureri în gât. Se mai afumau cu acești mâţișori copiii când se speriau, sau se aprindeau în vreme de fulger și tunet în scop apotropaic.
Sacroterapiei i se atribuie astăzi „ţesut” de psihoterapie, întrucât induce starea de liniște și calm. Atât riturile performate ca „sacre”, cât și esenţa sacroterapiei, denotă uneori amalgamuri sincretice, dar și o impresionantă bogăţie culturală. Din cele analizate se dovedeste ipoteza marelui Eliade care susţinea că „pentru cei care au o experienţă religioasă, întreaga Natură se poate înfăţișa ca sacralitate cosmică. Cosmosul, în totalitatea sa, poate deveni o hierofanie”.
În concluzie, susţinem ipoteza că sacroterapia (terapia prin credinţă) este nu numai o metodă eficientă, avantajoasă și neinvazivă de tratament, ci și un fenomen cultural, un element indispensabil al patrimoniului imaterial al poporului, graţie percepţiei și reprezentărilor despre Lume și Divinitate, precum și ansamblului de cunoștinţe referitoare la corpul uman și racordarea lui la universul divin.
Note
- Cercetarea conceptului de sacru s-a aflat în vizorul mai multor savanţi, printre care renumiţii istorici al religiilor: Dumezil, Rudolf Otto și Mircea Eliade. Dumezil dezvoltă noţiunile de timp și spaţiu sacru. Eliade definește sacrul ca „putere și, în cele din urmă, realitate”. Eliade mai suţinea ideea că „pentru cei care au o experienţă religioasă, întreaga Natură se poate înfăţișa ca sacralitate cosmică. Cosmosul, în totalitatea sa, poate deveni o hierofanie”.
- V. Kernbach, M. Eliade, A. Candrea, P. Caraman etc.
- Rugăciunea mediază comunicarea cu divinul numai prin cuvinte sau acţiuni referitoare la corpul credinciosului (îngenunchieri, metanii, gesturi canonice precum făcutul crucii, etc.). Accentuând această dimensiune, W. Burket consideră că rugăciunea se află în directă opoziţie cu „riturile de supunere”, iar relaţia cu sacrul – o „exaltare a divinului” (Coman, 2008, 124).
- M. Coman, în lucrarea sa, analizează ofrandele și sacrificiile ca jertfe și forme ale comunicării cu sacrul, însă din păcate metania nu a intrat in vizorul autorului.
- La acest subiect sunt publicate foarte multe lucrări. Remarcabile studii sunt cele ale lui: Meslin, Kernbach, Eliade, Candrea.
- Dacă rugăciunea era văzută de unii autori (W. Burke, M. Coman) ca rit de supunere, atunci putem lesne afirma că pelerinajul se prezintă ca ritual (ceremonie) de contagiune cu Duh Sfânt.
Literatură
Andru V., Rugăciuni cu puteri vindecătoare. Psihoterapie isihastă, Chișinău, Cartea Moldovei, 2001
Candrea A., Folclor medical român comparat, București, 1948
Coman M., Introducere în antropologia culturală, Iași, Polirom, 2008
Durkheim É., Formele elementare ale vieţii religioase, Iași, Polirom, 1995
Eliade M., De la Zalmoxis la Ginghis-han, București, Editura știinţifică și enciclopedică, 1980
Eliade M., Sacrul și profanul, București, Humanitas, 1992
Meslin M., Ştiinţa religiilor, București, Humanitas, 1993
Informatori
Dolghier Ioan, preot Biserica sat. Ivancea, rn. Orhei
Ieromonah Valentin Mâţu
Articol preluat din ‘Revista de etnologie și culturologie’, vol. XIII-XIV, Chișinău, 2013
Icoană din Biserica lui Horea, Olănești