– o perspectivă etnopsihanalitică –
“Inimioară cu lacată,
Cănd te-ai discue vre-odată,
Să te vadă lumea toată,
Căt esti tu de’nvenitată.” (Burada, 1882)
Bocetul, “dictat de musa populară, călăuzită de jalea, dorul și focul celor rămași după mort” (I. Popovici, 1908), este o “revărsare melodică a părerii de rău” (Brăiloiu, 1936), o formă de doliu regăsită în toate regiunile culturale, parte importantă din universaliile tristeții – comportamente, credințe și practici asociate cu moartea și doliul. Reminiscențe arhaice preistorice, bocetele românești au o dublă funcție: să îmbune mortul și să refacă echilibrul psihic al celor îndoliați (I.E. Sârbu, 2021).
Chiar dacă uneori produce devieri semnificative ale comportamentului normal, doliul nu este considerat o boală care trebuie tratată, iar întreruperea lui poate fi dăunătoare pentru psihicul îndoliatului (Freud, 2010). De obicei perioada va fi depășită după un anumit timp, iar în popor durata doliului este dată de gradul de rudenie și de afecțiunea față de cel dispărut, oscilând între șase săptămâni și un an.
Tabloul clinic al doliului (tristețea, durerea sufletească, dezinteres pentru lumea exterioară, pierderea capacității de a iubi, inhibarea oricărei activități care nu are legătură cu cel pierdut) se regăsește în exprimarea directă și sinceră din bocete: “Merg la cofă sa beau apă, / Lacrimile me adapă, / Dau cu măna pe obraz, / Lacrimile se fac iaz, / Că me ved că-s de necaz. / Nu e an și nu e lună, / Ca să am inimă bună, / Nu e zi și nu e cias / Eu de plăns ca să mă las” (Burada, 1882).
Spre deosebire de doliu, a cărui pierdere este conștientă, “melancolia este o pierdere a obiectului sustrasă conștiinței” (Freud, 2010), melancolicul îndreptându-și furia către propriul sine și considerând că “nu e bun de nimic, incapabil și reprobabil din punct de vedere de moral, își face reproșuri, se ocărăște și așteaptă pedeapsa și alungarea din comunitate, se umilește în fața oricui, îl deplânge pe oricare din jurul său că e legat de o persoană atât de nedemnă” (Freud, 2010).
Cu o diversitate mare de forme clinice, melancolia se apropie uneori mai mult de somatic decât de psihic, după cum ne arată și următorul bocet: “Trupul meu ist plin de dor / Ca și Nistrul de nămol, / Trupul meu ist plin de jele / Ca Nistrul de petricele, / Trupul meu ist plin de-amar / Ca Nistrul din mal în mal” (Burada, 1882), iar în alte situații rezistența este atât de mare încât eul se întoare de la realitate și menține obiectul printr-o psihoză halucinatorie. Oamenii din satul vechi recunosc și se tem de această posibilitate interzicând accesul lângă muribund celor prea îndurerați și care refuză să lase mortul “să plece”, adică să accepte dispariția acestuia (refuzul realității), pe motiv că amână inutil chinul celui care trebuie să moară și că spiritul defunctului va rămâne printre ei sub formă de strigoi.
Printre cei mai afectați se află cei “care au trăit într-o relație de simbioză cu defunctul” (Sperl, 2000), care au făcut “o fixație asupra obiectului iubirii” (Freud, 2010) și pe care Freud (2010) îi suspectează de “o dispoziție bolnavă”, căci “în locul doliului apare o melancolie”. Lor li se refuză prezența în apropierea muribundului, oamenii considerând că acesta începe “să se tragă înapoi”, adică să refuze și el la rândul lui să moară din cauza durerii pe care le-o pricinuiește celor apropiați și a vinovăției.
Melancolicii, în loc să-și retragă libidoul din relația cu cel aflat dincoace sau dincolo de pragul morții, și să-l deplaseze către un alt obiect, îl retrag în eul lor, acesta din urmă identificându-se cu obiectul pierdut (persoana dispărută). Pierderea obiectului se transformă astfel într-o pierdere a eului, relația neputând a fi abandonată fiindcă astfel se pierde propria persoană (de fapt nu tu ești cel la care nu pot renunța, ci la mine însumi/însămi prin identificare inconștientă).
Inconștienți de propria ambivalență, de sentimentele acuzatoare, de ură, agresivitate și revoltă față de muribund, melancolicii se prăbușesc într-o suferință zdrobitoare care este “fără îndoială dătătoare de plăcere” (Freud, 2010) și care reprezintă “o satisfacere a tendințelor sadice și de ură asociate cu un obiect” (Freud, 2010), în acest mod pedepsindu-se și pe ei, și pe cel a cărui dispariție este iminentă. Blocând dublul proces, cel al dezlegării de cel pe cale să moară, cei aflați în această situație inversează polii existenței, insuflând cu moarte ceea ce trăiește, și cu viu ceea ce trebuie să moară.
Dorința de a muri, exprimată în bocetele românești: “Moarte, moarte unde ești, / În ce parte locuești? Tot te strig, dar nu m’auzi, / Și nimica nu-mi respunzi, / Ie-me, ie-me și pe mine / Că mi-a fi cu mult mai bine” (Burada, 1882), reflectă concepția freudiană conform căreia “eul se poate omorî atunci când se tratează pe sine ca pe un obiect, când îndreaptă asupra sa dușmănia destinată unui obiect” (2010), dușmănie rezultată din supărări, trădări și dezamăgiri, din dispariția și furia la adresa celui mort.
Un aspect curios pe care Freud îl sesisează și pe care nu îl poate explica din punct de vedere psihic, considerându-l “probabil somatic”, este alinarea stării de melancolie îndeosebi seara, aspect ce își găsește corespondentul în interzicerea severă a bocitului noaptea.
Bocetele românești exprimă tot ceea ce trebuie spus în faza de doliu: “mânie și jale, durere și răzvrătire, neputință și nedreptate, dor și înstrăinare” (Sperl, 2000), sentimente de furie și de învinuire. Doar prin golirea adâncului sufletului de durere îndoliatul se poate transforma, iar jalea “dobândește un efect binefăcător” (Sperl, 2000). Scoaterea bocetelor din experiența morții, “element esențial în cadrul etapei de doliu” (Sperl, 2000) nu doar că anulează efectul lor psihoigienic, însă împiedică și procesul despărțirii, mulți oameni continuându-și existența ca și cum cel decedat ar fi încă în viață: îi pregătesc hainele dimineața, îi pun tacâmurile la masă, se asigură că totul este aranjat așa cum îi plăcea defunctului, casele și obiectele rămân intacte, adevărate temple ale morții în care timpul a stat în loc pentru totdeauna.
Cealaltă mare teamă a românului și care derivă din “nedezlegarea” mortului de către apropiați, este întoarcerea spiritului defunctului printre cei vii sub formă de strigoi. Privit prin lentila freudiană, mortul viu este “umbra obiectului” care “s-a lăsat asupra eului” și care îl bântuie pe cel rămas în viață, consumându-i vitalitatea și împiedicându-l să doarmă. “Complexul melancolic (n.b. strigoiul) se comportă asemenea unei răni deschise, atrage către sine, din toate părțile, energiile de investire (n.b. libidoul) și golesc eul până la o totală sărăcire” (Freud, 2010), putând rezista cu ușurință dorinței eului de a dormi. Insomnia din melancolie, continuă Freud, demonstrează “rigiditatea stării, imposibilitatea de a realiza retragerea generală a investirilor (n.b. refuzul de a “lăsa mortul să plece”), necesară somnului”.
În popor există “credința că, după deces, sufletul continuă să rămână în preajma celor vii, că este atent la tot ceea ce se petrece în jurul cadavrului, încât indiferența sau insuficienta participare afectivă a unora (n.b. spre exemplu neputința de a face doliu a melancolicilor) ar putea să-l supere, făcându-l să devină răzbunător” (n.b. adică să revină în chip de strigoi) (Ciubotaru, 2013).
“Neglijența dovedită de cei vii în oricare dintre funeralii determină răzbunare din partea celor morţi. În astfel de cazuri, se crede că persoanele recent decedate se vor întoarce curând după înmormântare şi vor crea dezastru într-o formă vizibilă, boala fiind modalitatea cea mai frecventă” (Kligman, 1998).
Două consemnări din Moldova aruncă o veche lumină asupra conceptului freudian de “umbră a obiectului”: un “harag (n.b. par înalt) di doi metri, învălit cu hârtie” și împodobit cu „prosop, batic şi câti o ghiţă (n.b. șuviță) di păr di la fatî, di la norî… Asta-i umbra mortului”; “Puné păru ceala într-o naframî albî, lichit de-o lumânari, leaga ş-un ban în colţu năfrămii şî le-atârna tăti-n vârfu crucii. Atâta umbrî avé mortu!” (Ciubotaru, 2013).
Din Totem și tabu (Freud, 2017), aflăm că “la băștinașii Shuswap din Columbia Britanică […] dacă umbra unei persoane în doliu se proiectează asupra cuiva, acesta va cădea bolnav”. Un ritual special din ceremonialul funerar românesc oglindește aceeași credință: “femeia care i-a ţinut lumânarea muribundului iese afară cu lumina aprinsă şi înconjoară casa de trei ori bocind. […] Cele trei cercuri magice pe care le trasează, întărite şi prin puterea purificatoare a focului, urmăresc să izoleze casa în care s-a petrecut nenorocirea, astfel încât morbidul să nu se extindă asupra altor membri ai comunităţii săteşti” (Ciubotaru, 2013). Atât familia răposatului, cât și casa în care a murit, trebuie izolate prin semne distincte până la încetarea perioadei de doliu.
Un aspect acum nemaiîntâlnit în nici una dintre regiunile românești, însă menționat de misionarul Nicolo Barsi pe la 1640 și, câteva decenii mai târziu, de ofițerul suedez de origine germană Weismantel (Ciubotaru, 2013), este smulgerea părului din cap de către femeile care boceau mortul. Scopul autoflagelărilor, ca manifestare a doliului, consideră Ernesto de Martino (1958), este acela de a potoli pe cel dus, de a-i arăta că cei rămași în urmă îi împărtășesc nemulțumirea, că sunt întru totul alături de el. Ar putea fi acest gest extrem expresia fizică a tendințelor sadice și de ură din melancolie pe care le descrie Freud (2010), transformate ritualic și acceptate în cadrul riguros al ceremonialului de înmormântare?
Bocetul, care de multe ori laudă pe cel mort și îi scoate în evidență calitățile, reușitele, însușirile pozitive, și autoagresivitatea formează un tablou al ambivalenței afective care chinuie melancolicul: “La baza oricărei forme de manifestare a doliului stau două motivaţii, ambele de natură afectivă: teama de mort şi dragostea faţă de cel dispărut” (Ciubotaru, 2013).
Sărăcit prin dispariția bocetelor și a altor aspecte importante, procesul de doliu se patologizează într-o lume în care exprimarea suferinței și tristeții este considerată semn de slăbiciune și înlăturată din psihismul individual și colectiv. Având un triplu efect tămăduitor (social prin faptul că cei îndoliați sunt însoțiți de comunitate pe drumul tristeții, creativ prin care se “transformă jalea și durerea în poezie și cântec”, psihosomatic prin includerea domeniului corporal – gesturi, mimică, voce – și afectiv) (Sperl, 2000), bocetele sunt o ars moriendi (arta de a muri) în absența căreia întoarcerea la viață, redefinirea identității și reintrarea în lumea celor vii este imposibilă, iar destinul celor prinși de vii pe tărâmul morții se frânge sub “umbra obiectului care cade asupra eului” (Freud, 2010).
Bibliografie
S. Freud, Doliu și melancolie, Opere esențiale, vol. 3, Editura Trei, 2010
S. Freud, The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud, Hogarth Press, 1953 – 1974
S. Freud, Totem și tabu, 2017
I. Popovici, Bocetele Romînești, 1908
C. Brăiloiu, “Ale mortului” din Gorj, 1936
I. E. Sârbu, Câteva considerații despre bocet sau “cântatul mortului” în Sighișoara în perioada interbelică, 2021
I. Sperl, Țara fără dor – funcția psihologică a bocetului românesc, 2000
I. H. Ciubotaru, Doliul: categorii, forme de manifestare, vechime, semnificaţii, Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei 13:67-90, 2013
G. Kligman, Nunta mortului – ritual, poetică și cultură populară în Transilvania, 1998
Ernesto de Martino, Morte e pianto rituale nel mondo antico. Dal lamento pagano al pianto di Maria, 1958
T. T. Burada, Datinele poporului romăn la inmormentări, 1882
Înmormântare românească de Bihari Sandor, 1885