Portretul lui Dorian Gray
Există în marea literatură universală descrieri extrem de precise a ceea ce psihologii și psihiatrii secolului XX au încadrat în categoria psihopatologie, descrieri care arată o fină și intimă cunoaștere a naturii umane și a vicisitudinilor ei. Una din aceste capodopere literare este Portretul lui Dorian Gray, carte apărută la sfârșitului secolului XIX și scrisă de controversatul și excentricul Oscar Wilde, copil teribil și personalitate marcantă a societății engleze.
Cartea îl are în centru pe Dorian Gray, un “tânăr de o frumuseţe extraordinară” a cărui viață va sta sub zodia vanității, superficialității, păcatului, crimei și sinuciderii. “Cu buzele lui roşii, fin conturate, ochii albaştri scânteind de francheţe, părul auriu, inelat” (Wilde, 2014), Dorian Gray părea să trezească în cei pe care îi întâlnea o fascinație vecină cu idolatria și avea “o personalitate atât de fascinantă, încât, dacă l-aş fi lăsat să se desfăşoare, mi-ar fi absorbit întregul fel de a fi, întregul suflet, ba chiar întreaga mea artă”, mărturisește pictorul Basil Hallward, cel care i-a pictat portretul.
Relația lui Dorian cu Basil este aproape ca cea a unui stăpân cu sclavul său (“Atâta timp cât voi trăi, voi fi dominat de personalitatea lui Dorian Gray”) și se va dovedi a fi fatală pentru amândoi. Timid și fermecător, “din când în când, totuşi, el (Dorian, n.b.) se manifestă cumplit de necruţător, şi pare să se delecteze cu faptul că mă răneşte”, făcându-l pe Basil să simtă că și-a dăruit “sufletul […] cuiva care-l consideră doar ca o floare de pus la butonieră, o podoabă menită să-i gâdile vanitatea, un ornament pentru o zi de vară.” (Wilde, 2014)
Personalitățile narcisice par să creadă că au dreptul să îi controleze și să dispună de ceilalți după bunul lor plac, fără să simtă vreo remușcare din această cauză, iar dincolo de aparența încântătoare și captivantă, se simt răceala și cruzimea.
Inconștient de propria-i frumusețe, Dorian își descoperă chipul în pânza pictată “de parcă se recunoscuse pentru prima dată în viaţa lui”, iar “sensul propriei sale frumuseţi i s-a înfăţişat brusc, ca o revelaţie. Nu-l sesizase niciodată până atunci”. Însă momentul a fost de rău-augur, căci Lord Wotton (vocea supraeului primitiv și agresiv specific patologiilor narcisice) plantase deja în mintea și sufletul lui Dorian semințele auto-distrugerii. Cu descrierea sa foarte vie a bătrâneții și decrepitudinii (“cândva, când o să fii bătrân, zbârcit şi urât, când gândurile îţi vor fi săpat brazde pe frunte şi pasiunile îţi vor fi pârjolit buzele cu focurile lor odioase”), Lord Wotton sădește în Dorian un gând care ajunge să îl sperie și să îl domine pentru tot restul vieții: pierderea frumuseții și a tinereții și, odată cu ea, a “singurul(ui) lucru care merită posedat.” (Wilde, 2014)
Perspectiva îl îndurerează și îl înfurie (“un junghi dureros l-a sfârtecat ca un cuţit, zgâlţâind fibrele fine ale structurii lui. Albastrul ochilor s-a întunecat până la culoarea ametistului şi o ceaţă de lacrimi i-a împăienjenit privirea. Avea senzaţia că o mână rece ca gheaţa îi încleştase inima.”), iar neputința de a tolera o asemenea catastrofă se traduce printr-un adevărat pact faustian (“Şi portretul ăsta o să rămână mereu tânăr. Nu va arăta niciodată mai bătrân decât în această zi de iunie… Ah, dacă s-ar putea să se petreacă invers! Dacă s-ar putea ca eu să rămân mereu tânăr şi portretul să îmbătrânească! Pentru aşa ceva… pentru aşa ceva… aş da totul! Da, nu există pe lume ceva ce n-aş da! Mi-aş da şi sufletul!”)(Wilde, 2014)
În narcisismul patologic, fuziunea patologică a sinelui ideal (frumusețe veșnică), obiectului ideal (mama frumoasă) și imaginea sinelui real (propria lui frumusețe unică) împiedică integrarea supraeului (instanță psihică cu rol moralizator și constrângător) din cauza unei idealizări extrem de nerealiste. Invidiat și admirat în aceeași măsură de Basil și de Lord Wotton, Dorian posedă acea “calitate inerentă”, “o atractivitate fizică neobișnuită” (Kernberg, 1985) care devine un refugiu împotriva sentimentului de a nu fi iubit și de a fi ținta urii răzbunătoare.
Din scurta biografie a lui Dorian aflăm că mama lui, Lady Margaret Devereux, “una dintre cele mai superbe creaturi”, s-a căsătorit și a fugit cu un bărbat mult sub rangul ei, bărbat care a fost ucis după câteva luni într-un duel aranjat de tatăl ei și bunicul lui Dorian, Lord Keslo. Adusă înapoi acasă cu forța, Lady Margaret moare un an mai târziu, iar Dorian ajunge în grija bunicului său matern, un “bătrân lipsit de iubire” și care “fusese atât de sever cu el în copilărie”, lăsându-i nepotului pe lângă avere și multe “amintiri detestabile” (Wilde, 2014).
Ideea de a pierde obiectul bun, care în cazul lui este frumusețea ca simbol și substitut al mamei sale, și a imaginii ideale de sine, identificat cu mama-frumusețe, trezește în Dorian o durere care nu poate fi plânsă și jelită, ci doar proiectată în exterior sub forma furiei paranoide. Dorian îl acuză pe Basil că înseamnă pentru el “mai puţin decât statuia lui Hermes din fildeş sau decât Faunul de argint” și că “Obiectele astea o să-ţi placă întotdeauna. Şi eu cât o să-ţi mai plac? Presupun că până o să-mi apară primul rid”, declarându-se gelos “pe orice lucru a cărui frumuseţe nu moare” și “pe portretul pe care mi l-ai pictat. De ce să poată păstra el ceea ce eu voi pierde? Fiecare moment care zboară ia ceva din mine şi îi dăruieşte lui.” (Wilde, 2014)
Abilitatea de a experimenta depresia, aflată în strânsă legătură cu capacitatea de a ține doliu după pierderi, este absentă în cazul personalităților narcisice, și “este o condiție prealabilă importantă pentru dezvoltarea emoțională și în special pentru lărgirea și aprofundarea sentimentelor. Plictiseala și golul interior, precum și “deficiențe grave în capacitatea […] de a iubi și de a se preocupa de ceilalți.” (Kernberg, 1985), se numără printre consecințele acestei inabilități.
Aceste deficiențe ies în evidență cel mai mult atunci când Dorian se îndrăgostește pentru prima dată de Sibyl Vane, “o fată, care să tot fi avut vreo şaptesprezece ani, cu o față ca o floare, un căpşor grecesc, părul castaniu închis împletit şi încolăcit peste urechi, ochi ca două fântâni de pasiune violetă, buze ca petalele de trandafir”, pe care o vede în piesa de teatru Romeo și Julieta de Shakespeare, interpretând-o pe protagonista principală, și pe care abia a putut s-o zărească “din cauza lacrimilor care-mi împăienjeniseră ochii.” (Wilde, 2014)
Hotărât să o ceară în căsătorie, Dorian vrea să o prezinte prietenilor săi apropiați, Lord Wotton și Basil Hallward, pe care îi invită la unul din spectacolele în care juca tânăra. Însă, fatalitate!, fix în acea seară Sibyl decide să joace cel mai prost rol din viața ei, iar Dorian se simte extrem de dezamăgit și rușinat în fața prietenilor care nici măcar nu rămân până la sfârșitul piesei: “Cu o seară înainte a fost o mare artistă. În seara asta e doar o actriţă mediocră, banală.” (Wilde, 2014), păcat care pentru o personalitate narcisică este mai grav decât moartea însăși.
Considerând-o pe Sibyl o persoană deosebită (“Era fiinţa cea mai frumoasă pe care am văzut-o în viaţa mea.”), cu un talent absolut senzațional, Dorian nu o mai recunoaște în acea seară pe Sibyl de care se îndrăgostise. Admirația lui pentru ea nu este reală, ci mai degrabă vede în fată o extensie a propriului sine pe care îl admiră atâta timp cât este excepțional, unic, ieșit din comun, trăsătură caracteristică narcisismului patologic (“Te-aş fi făcut celebră, splendidă, plină de măreţie! Lumea te-ar fi venerat şi tu ai fi purtat numele meu. Şi acum ce eşti? O actriţă de mâna a treia cu o mutră frumuşică.”) (Wilde, 2014)
Atâta timp cât ea făcea parte din categoria oamenilor înzestrați cu frumusețe și talent, putea să se ridice la înălțimea lui și să-i fie sursă narcisică. Însă fata a comis păcatul de neiertat de a strica imaginea pe care el și-o făcuse despre ea, dezvrăjindu-se și dezvrăjindu-l, și călcând fără să vrea pe cel mai important aspect al vieții lui Dorian, “adevărata taină a vieții”, “căutarea frumosului” (Wilde, 2014), de fapt căutarea obiectului frumos, admirat, dorit și iubit – mama moartă.
Confruntând-o violent după terminarea piesei și nevrând să asculte nici unul dintre argumentele fetei (“Da, a strigat, mi-ai ucis dragostea! Tu îmi stârneai imaginaţia. Acum nu-mi mai stârneşti nici curiozitatea. Pur şi simplu nu mai ai nici un efect asupra mea. Te-am iubit pentru că erai o minune, pentru că posedai geniu şi intelect, pentru că tu dădeai realitate visurilor marilor poeţi şi dădeai formă şi substanţă umbrelor artei. Ai dat cu piciorul la tot. Eşti superficială şi proastă. Dumnezeule! Am fost nebun că te-am iubit! Ce neghiob am fost! Acum nu mai însemni nimic pentru mine. Nu vreau să te mai văd niciodată. Nu o să-ţi mai pomenesc numele. Nu ai habar ce ai însemnat pentru mine, cândva… Da, cândva… Ah, nu suport nici să mă gândesc. Aş dori să nu te fi cunoscut niciodată. Ai mânjit romanţa vieţii mele. Ce puţin ştii despre iubire, dacă poţi afirma că îţi ruinează arta! Fără arta pe care o aveai în tine eşti un nimic.”)(Wilde, 2014), Dorian se desparte de logodnica lui și pleacă, lăsând-o sfâșiată de durere și foarte confuză.
Mai târziu, într-un moment de disperare, Sibyl Vane se sinucide înghițind o substanță toxică, iar vestea morții ei trezește în Dorian reacții contradictorii. Pe de o parte o învinovățește pentru că nu a rămas în viață ca să îl ajute, considerând-o egoistă, pe de altă parte constată că tragedia nu l-a afectat foarte tare și chiar se întreabă dacă este lipsit de inimă: “Şi totuşi trebuie să recunosc că ceea ce s-a întâmplat nu m-a afectat în măsura în care ar fi trebuit. Îmi apare doar ca finalul frumos al unei piese frumoase. Are întreaga cumplită frumuseţe a unei tragedii greceşti, o tragedie în care eu am avut un rol important, dar care nu m-a rănit.” (Wilde, 2014)
Prin vocea Lordului Wotton, pe care Dorian îl aprobă (“Simţeam în mine toate câte mi le-ai spus dar, într-un fel, eram speriat de ele şi nu le puteam exprima. […] A fost o experienţă formidabilă. Asta-i tot. Mă întreb dacă viaţa îmi mai rezervă ceva atât de formidabil.”), viața și prezența Sibylei Vane sunt reduse la câteva metafore caracteristice procesului narcisic de dezumanizare și dezinvestire psihică a reprezentării obiectului dezamăgitor: “Fata asta nu a dus o viaţă reală, aşadar nici moartea ei nu poate fi reală. Pentru tine, cel puţin, a fost tot timpul un vis efemer, o fantomă care plutea prin piesele lui Shakespeare şi a cărei prezenţă le-a făcut şi mai frumoase, un fluier de trestie prin care muzica lui Shakespeare a sunat mai deplină, mai dătătoare de bucurii.”) (Wilde, 2014)
Experiența celorlalți oameni ca fiind “umbre fără viață sau marionete” (Kernberg, 1985) este prevalentă la personalitățile narcisice. Relația pe care Dorian o dezvoltă cu Sibyl se încadrează în ceea ce Kernberg numește “relație de la self la self”, adică o relație între “un self primitiv, patologic, grandios și proiecția temporară a acestui self asupra obiectelor”.
În concluzie Portretul lui Dorian Gray este o excelentă psiho-analiză avant la lettre a narcisismului patologic, surprinzând în tușe subtile trăsăturile-i specifice: orientare excesivă spre propria persoană, adaptare socială aproape perfectă, fantezii grandioase, ambiție exagerată, sentimente persistente de inferioritate, dependența excesivă de admirație și laude, dificultăți serioase în a iubi și a se preocupa de ceilalți, lipsa capacității empatice și de înțelegere a celuilalt, nemulțumire permanentă, exploatarea conștientă sau inconștientă a celorlalți, cruzime, invidie cronică, superficialitate, căutarea neobosită a frumuseții, tinereții, faimei, bogăției, puterii și strălucirii.
Bibliografie:
Wilde, O. (2014). Portretul lui Dorian Gray. Humanitas Fiction.
Kernberg, O. (1985). Borderline conditions and pathological narcissism. Jason Aronson.