– inferno sensorium –
Stările mentale primitive sunt colapsuri somato-psihice survenite în primii ani de viață, intra- și extra-uterin, care, din cauza lipsei reprezentărilor simbolice, rămân “înscrise” în corp și împiedică dezvoltarea normală și relațiile. Supraviețuitorii acestor traume timpurii “suferă de pe urma accesului direct la pozițiile primordiale nediferențiate ale psihicului” (Eekhoff, 2022), acces care, nemediat, face imposibil ca trauma să fie suportată, jelită și eliberată. Fără a avea posibilitatea de a se proteja cu defensele psihice obișnuite împotriva sentimentelor și ideilor conflictuale și neplăcute, aceștia rămân izolați și confuzi, incapabili să se bucure de viață.
Interesul actual față de stările non-reprezentate se bazează pe convingerea fundamentală în narcisismul primar și în vidul primar, vid care lasă bebelușul “în derivă într-o mare de haos afectiv și perceptiv” (Eekhoff, 2019). Dacă acceptăm teoria narcisismului primar, atunci capacitatea sugarului de reprezentare și relaționare se dezvoltă din capacitatea mamei de a media acest “haos afectiv și perceptiv înnăscut”. Kleinienii, Bionienii și în general adepții școlii relațiilor de obiect consideră că vidul primar nu există de sine stătător, ci este “rezultatul unui eșec în interacțiunea dintre sugar și părinți. Acesta (n.b.: eșecul) poate rezulta din combinația dintre ceea ce aduce sugarul (n.b.: ce este înnăscut) și ceea ce găsește.” (Eekhoff, 2019)
Indiferența, indisponibilitatea și lipsa de acordaj influențează medierea a ceea ce este înnăscut, iar receptivitatea copilului afectează ceea ce îi este pus la dispoziție, narcisismul fiind secundar unei experiențe traumatice timpurii. Viitorul adult ajunge “captiv într-o suferință eternă” (Eekhoff, 2019) și nu poate să învețe din propriile experiențe de viață, se retrage în sine însuși îndepărtându-i pe ceilalți, procesele inconștiente ținându-l departe de relații prin negarea obiectului și de el însuși prin negarea existenței sale subiective.
Fără un sentiment de sine subiectiv, acestui pacient îi lipsește agentivitatea (“agency”) emoțională și pare a nu avea nevoie de alți oameni, relațiile nefiind o sursă conștientă de satisfacție sau plăcere, ci mai degrabă de suferință inconștientă și dezamăgire. Pentru că vulnerabilitatea și dependența îl forțează să își recunoască existența subiectivă, acesta le tratează ca și cum ar fi dușmani, iar recunoașterea celorlalți creează panică și simptome fizice care interferează cu relațiile.
Cel mai probabil acești pacienți ar fi diagnosticați cu stres post-traumatic cronic, tulburări de personalitate schizoidă sau borderline, ori tulburări depresive psihotice (Eekhoff, 2019). Ei par a fi condamnați să își repete trecutul din cauza reprezentărilor deficitare și a unui aparat psihic de procesare a experiențelor ineficient sau slab dezvoltat.
Stările mentale primitive preced pozițiile schizo-paranoidă și depresivă (Klein) și includ poziția autist-contiguă (Ogden, 1989) și poziția gliscro-carică (Bleger, 2013). Aceste stări persistă ca “eveniment psihic neprocesat mental, dar veșnic prezent” (Eekhoff, 2022), păstrat în corp, însă neajungând în minte pentru a putea fi procesat și refulat. Chiar și un fapt traumatic minor poate declanșa aceste stări neprocesate, captive în corp, aducând ceea ce este nementalizat mai aproape de conștiință. Pentru că traumele originare se întâmplă în prima parte a vieții, capacitatea de refulare poate fi compromisă chiar înainte de a fi instalată, în timp ce capacitatea de limbaj simbolic nu este încă dezvoltată.
Apărările împotriva acestor stări sunt și ele de natură primitivă, cum ar fi retragerea autistă în corp în care relația cu un alt corp este simbiotică, deși nerecunoscută (poziția gliscro-carică). Simbioza este, în termenii lui Bleger (2013), “o interdependență strânsă între două sau mai multe persoane care se completează reciproc pentru a menține nevoile celor mai imature părți ale personalității sub control, imobilizate și, într-o anumită măsură, satisfăcute” (sublinierea autorului). Aceste părți supraviețuiesc în miezul psihotic al personalității sub forma nucleului aglutinat și sunt rămășițe ale poziției gliscro-carice (glischros = lipicios, adeziv, vâscos; karion = nucleu, miez, sâmbure).
Nucleul aglutinat, adică partea psihotică a personalității, este format din cele mai primitive identificări în care nu s-a stabilit nici măcar cea mai mică diferențiere între eu și non-eu, și este caracterizat de fuziunea elementelor sale componente. Confuzia apare atunci când nucleul aglutinat invadează eul mai integrat. Este “ambiguu și polivalent, capabil să treacă prin polarizări extreme, în urma cărora poate apărea din punct de vedere funcțional ca eu, obiect sau supraeu” (Bleger, 2013) (sublinierea autorului). Fenomene ca ecolalia, ecopraxia și mimetismul sunt rezultatul introiecțiilor și identificărilor indiscriminate facilitate de partea psihotică a personalității, atunci când aceasta este predominantă.
Poziția autist-contiguă este caracterizată de “o formă distinctă de relaționare cu obiectele, în care obiectul este o experiență senzorială (în special la nivelul suprafeței cutanate). O astfel de experiență senzorială este o experiență de „ființare-în-senzație” (“being-in-sensation”)” (Ogden, 1994). Această organizare timpurie a experienței este de fapt “o modalitate specifică de semnificare a experienței, în care datele senzoriale brute sunt ordonate prin intermediul formării de legături presimbolice între impresiunile senzoriale care ajung să constituie suprafețe limitate. Pe aceste suprafețe își are originea experiența de sine.” (Ogden, 1989)
În această fază psihică dominată de senzații experiența cu obiectul se realizează mai ales ca relaționare cu “formele și obiectele autiste” (Tustin). Formele autiste sunt formele care se simt prin atingerea ușoară a unor suprafețe ce creează impresii senzoriale la nivelul pielii. Este senzația obiectului presat delicat pe piele, cum ar fi obrazul bebelușului pe sânul mamei, “o zonă senzorială cu efect calmant” (Ogden, 1994). Spre deosebire de formele autiste, obiectele autiste “sunt experiențe senzoriale care posedă o calitate de duritate și/sau de muchie tăioasă și servesc la crearea unui sentiment de protecție împotriva unei spaime fără nume și fără formă” (Ogden, 1994).
Cu ajutorul experiențelor cu “formele și obiectele autiste” (Tustin), bebelușul se poate detașa și izola de lumea exterioară, substituind mama-ca-mediu cu un mediu senzorial autogenerat și protejându-se de recunoașterea prematură a externalității obiectului și a separării dintre sine și obiect. Activitatea mentală necesară creării acestui mediu senzorial autogenerat are ca rezultat “suspendarea individului într-o poziție oarecum precară între „tărâmul celor vii” și „tărâmul celor morți (psihic)”” (Ogden, 1994).
Spre deosebire de autismul patologic, în care negarea permanentă a mamei sau renunțarea definitivă la matricea maternă sunt marca unui solipsism fix și de nepătruns, izolarea de tip autist-contiguu “reprezintă o formă de insulare dominată de senzații, care servește la protejarea individului împotriva tensiunii continue” imposibil de evitat în “matricea imprevizibilă a relațiilor de obiect umane.” (Ogden, 1994)
Această formă de experiență, în care mama ca matrice psihologică este înlocuită de matricea senzorială autonomă, există încă de la începutul vieții și continuă pe toată perioada acesteia. Prin înlocuire, sugarul își creează un adăpost somatic în care se poate proteja de tensiunile și teroarea intermitentă, “inerente în procesul trezirii la viață pe tărâmul oamenilor vii” (Ogden, 1994). Dimensiunea autist-contiguă a izolării este universală și esențială în devenirea și ființarea umană.
O altă apărare de tip autist este suspensia (Eekhoff, 2019) prin care timpul se oprește și golul dintre subiect și obiect este umplut, eliminându-se astfel spațiul psihic, iar experiența somatică este folosită pentru a șterge recunoașterea afectelor și emoțiilor excesive. Suspensia izolează simțurile unul de celălalt și atacă relația dintre subiect și obiect, iar fundația psihică colapsează, consecința fiind atacurile de panică și senzațiile de prăbușire, împrăștiere și dizolvare, cu efect devastator asupra subiectivității sinelui.
Afectele de bază, comune tuturor mamiferelor și originând în corp (Panksepp, 1998), asigură și constituie un suport pentru experiență (Eaton, 2015) și ne ancorează în realitate dacă putem să simțim senzațiile în relație una cu cealaltă și corpul în relație cu ceilalți. Atunci când bebelușul se află în disconfort, de regulă semnalează prin diferite comportamente active, cum sunt plânsul și mișcările corporale, folosite pentru a-și comunica starea internă. Într-o situație suficient de bună, figura de îngrijire este pregătită emoțional să recepteze semnalele sugarului și să acționeze pentru a-l ajuta “să facă trecerea de la suferință la confort”. “Nevoia fundamentală de a susține trecerea de la disconfort la plăcere poate fi considerată o bază pentru dezvoltarea unui suport emoțional sănătos pentru experiență” (Eaton, 2015) care ajută la dezvoltarea incipientă a sentimentului de sine și la recunoașterea graduală a celuilalt.
Dacă trecerea se realizează cu succes de-a lungul primelor luni de viață, bebelușul învață treptat să aibă încredere în grija și ajutorul pe care le primește în relație, apelând la mamă atunci când se află în suferință și, pe măsură ce trece timpul, conectându-se la propria experiență, manifestându-și interesul chiar și atunci când experiența este dureroasă, pentru că experiențele repetitive bune i-au facilitat anticiparea transformării durerii în plăcere, relaxare și calm, odată ce i s-a acordat suficientă atenție, grijă și ajutor.
În cazul copiilor care nu au avut parte de acest tip de transformare pozitivă cu suficientă continuitate sau eficiență, este dificil de instituit “o așteptare inconștientă a valorii prezenței celuilalt” (Eaton, 2015) și de încurajat contactul și interacțiunea. Copilul, adolescentul și, ulterior, adultul în mod regulat se va îndepărta de celălalt, se va întoarce împotriva celuilalt sau se va replia în sine, retrăgându-se în diferite fantezii inconștiente omnipotente, izolante sau de auto-protecție, își va încapsula sau compartimenta sentimentele, sau va deveni indiferent față de ceea ce simte și se va amorți.
Un alt aspect al suportului pentru experiență este ceea ce Tustin numește “ritmul de siguranță” care apare atunci când există o potrivire robustă între mamelonul mamei și gura sugarului și facilitează sentimentul de sine corporal. Atunci când, din diverse motive, “ritmul de siguranță” este întrerupt, se poate observa la pacient “impactul a ceea ce poate fi numit un fundal de catastrofă emoțională” (Eaton, 2015). Acest fundal este construit pe una din cele mai profunde frici umane – “expunerea primordială” (Eaton, 2015), caracterizată de inocență, vulnerabilitate și dependență absolută, calități care la unii bebeluși au fost prea prezente și prea copleșitoare.
Din acest motiv dezastrul emoțional acționează ca un dublu tăiș: recunoașterea prematură a diadei mamă-bebeluș, pe care Tustin o numește separare timpurie catastrofală, și prezența celuilalt perceput ca prădător ostil. Ambele forme de “expunere primordială” sunt resimțite ca stări severe de suferință corporală și conduc mai întâi la suprastimulare (țipete și panică) și apoi la îngheț fiziologic, amorțeală, retragere și moarte psihică.
Forma cea mai intensă a catastrofei emoționale este “anticiparea extincției” (Eaton, 2015) care include nu doar sentimentul pericolului la adresa sinelui, ci și teama că întreaga lume ar putea fi distrusă. În această stare mentală nu doar eul va înceta să existe, ci totul va fi nimicit prin anihilare, căci între eu și mediu există o legătură de nediferențiere, adică ceea ce se întâmplă în mediu se întâmplă și sinelui. Acest tip de experiență se numește agonie primitivă la Winnicott ([1971]1974) și teroarea fără nume la Bion.
Winnicott ([1971]1974) ne oferă o listă de “agonii primitive” – o formă de durere pentru care “cuvântul anxietate nu este suficient de puternic” – prezente în faza de dependență absolută a sugarului:
– revenirea la o stare neintegrată
– căderea eternă
– pierderea coabitării psihosomatice, eșecul “locuirii în corp”
– pierderea simțului realității
– pierderea capacității de relaționare cu obiectul
– teama de moarte
– non-existența
– golul.
Aceste stări sunt tolerabile și normale în contextul legăturii mamă-sugar, însă sunt trăite ca agonii primitive atunci când bebelușul le înfruntă de unul singur (Ogden, 2016). Deși aceste evenimente sunt înregistrate, cel mai probabil, la nivel somatic, ele nu sunt experimentate din cauză că “eul este prea imatur pentru a reuni toate fenomenele în sfera omnipotenței personale” (Winnicott, [1971]1974), omnipotență care “se referă la internalizarea unei experiențe timpurii cu o mamă capabilă să creeze pentru sugar iluzia că lumea este exact așa cum el și-o dorește și cum are nevoie să fie” (Ogden, 2016).
Pentru Winnicott spaima de prăbușire a adultului, deși proiectată și anticipată în viitor, este un eveniment din trecut înregistrat doar la nivel somatic și prin urmare netransformat în experiență personală prin integrare, personalizare și realizare, și ia forma unei căutări compulsive în viitor a detaliilor din trecut. Pentru Ogden (2016) motivația principală pentru această căutare este “nevoia urgentă de a-și revendica acele părți pierdute ale propriei ființe, de a se întregi în cele din urmă, cuprinzând în sine cât mai mult cu putință din viața sa netrăită (neexperimentată)”, o nevoie universală de a deveni persoana al cărei potențial încă poate fi realizat.
Potențialul de a deveni mai pe deplin sine însuși implică experiența durerii prăbușirii legăturii mamă-sugar și a agoniei primitive care a rezultat de aici, mult prea copleșitoare atunci când s-au întâmplat, pentru a recupera aspecte importante ale sinelui, pierdute în catastrofa sau catastrofele timpurii, cum ar fi: capacitatea de a experimenta bucuria, abilitatea de a ne iubi copiii, capacitatea de a fi generoși până la a renunța la ceva foarte important pentru noi, capacitatea de a ierta pe cineva (inclusiv pe noi înșine) care ne-a rănit profund sau abilitatea de a a fi prezenți în lume și în noi înșine. (Ogden, 2016)
Prăbușirea legăturii mamă-bebeluș “generează părți netrăite ale vieții unui individ care devin o prezență continuă sub forma unui sentiment de incompletitudine a sinelui” (Ogden, 2016) și care sunt stocate în corp ca “stări protomentale” (Bion), confuzionale și inerente în care “trecutul nu are încă un prezent, iar prezentul nu are încă un trecut.” (Ogden, 2016) Aceste stări sunt folosite de psihic pentru a se proteja de agoniile primitive și nu sunt, în sens tehnic, o regresie. Ele au rămas prezente și utile indiferent cât de mult timp a trecut de la traumă și sunt stări de difuzie senzorială și psihică pe care le-am putea numi apărări autiste sau schizoide, derivate din instinctele defensive de luptă, fugă, îngheț sau supunere excesivă (fight, flight, freeze, fawn), înnăscute în noi toți.
Apărările de acest tip au consecințe extreme care includ distorsiunea simțului spațial și temporal, precum și al subiectivității, folosirea imitației ca mijloc de a menține unitatea sinelui, de a se ascunde și de a evita discriminarea, diferențierea și clivajul, reprezentarea unei absențe care nu a fost jelită, difuzia sub forma atomizării (Ferenczi) care întrerupe identificarea proiectivă și face ca fragmentele pulverizate să fie proiectate în spațiul infinit, confuzia cu privire la cine este cine care conduce la o încâlceală (entanglement) nediferențiată cu obiectele, concretizarea care conduce la observarea și catalogarea obsesivă ale experiențelor senzoriale concrete. (Eekhoff, 2022)
Psihicul infantil, bombardat cu senzații și afecte împovărătoare, sigilează aceste stări care, neprocesate, rămân în limbo, prezente, însă nementalizate și nesimbolizate, blocate în timp și reprezentate în corp. Ele creează sentimentul de a nu exista sau de a fi gol pe dinăuntru. Golul este “exprimat nu doar ca un vid static, ci ca o atracție implozivă, centripetă, spre neant” (Grotstein, 1990a), și este mereu însoțit de “fratele său siamez”, lipsa de sens. Dacă nimicul este “matricea goală și conținătorul lipsei de sens”, lipsa de sens este conținut fără sau deposedat de sens. Experiența nimicului (golului) poate fi asociată cu depersonalizarea, iar experiența lipsei de sens poate fi pusă în legătură cu derealizarea lumii obiectuale a realității.
Nimicul și lipsa de sens sunt expresii ale pulsiunii de moarte formulată nu doar ca distructivitate inerentă, ci ca semnificant pasiv “al anticipării și realizării experienței apocaliptice a fenomenului „găurii negre” (semnificatul)” (Grotstein, 1990a). Fenomenologia “găurii negre” include atât o implozie bruscă și pasivă, cât și “o combinație activă de lăcomie și invidie intense care determină internalizarea masivă a obiectelor [n.b.: întregi] și a obiectelor parțiale, acestea fiind ulterior supuse unei compactări și mai masive (din cauza lăcomiei) și dezintegrării (din cauza invidiei)”.
Lipsa de sens corespunde experienței “de a fi blestemat sau condamnat, fără speranță, prizonier al pierzaniei”, în timp ce nimicul este negarea ființei, iar împreună formează “cel mai temut nadir al experienței umane”, starea traumatică fundamentală. Chintesența acestor două experiențe este “gaura neagră”, o descriere comună pentru pacienții psihotici și cei care suferă din cauza tulburărilor mentale primitive, metaforă a spațiului psihic sau a terorii de neimaginat de a cădea în abisul cosmic, și deficit ultim al sinelui. (Grotstein, 1990a)
Psihozele și stările mentale primitive sunt atât precipitate, cât și apărări împotriva unei catastrofe emoționale actuală sau anticipată, trăită ca nimic și lipsă de sens, numită generic “gaură neagră” și asociată cu sensul mai autentic și mai profund al pulsiunii de moarte care anticipează dezastrul și caută să-l medieze. Ceea ce împiedică prăbușirea în “gaura neagră” sunt “strategiile înnăscute activate de experiențele traumatice”, și ele includ “tulburările psihotice (schizofrenice și depresive și maniaco-depresive), borderline, tehnici paranoide, fobice, isterice, obsesive și compulsive, ultimele fiind nevrotice” (Grotstein, 1990a).
“Gaura neagră” a fost descrisă în literatura psihanalitică ca depresie anaclitică (Spitz), depresie esențială (Bibring), depresie psihotică infantilă (Winnicott), psihoză sau catastrofă infantilă (Bion), defect fundamental (Balint). Indiferent de cum anume este descrisă, fenomenul central este dispariția virtuală a sinelui “urmată de un răspuns infantil, patologic autist, caracterizat prin persistența unor elemente ale psihicului sub o formă încapsulată sau înlănțuită, dar totodată lipsită de viață, potrivit lui Tustin.” (Grotstein, 1990b)
“Gaura neagră” ar putea să își aibă originea în factorii constituționali, prenatali, perinatali și de mediu timpuriu, fiecare dintre aceștia manifestându-se din cauza anxietății severe de separare fără suficientă individuare. Fiecare om vine pe lume cu un imaginar înnăscut care este activat de experiență, mai ales cea dezastruoasă. Aceste imagini sunt diferite de fantasmele kleiniene care sunt create prin identificarea proiectivă a părților sinelui în obiecte. Privită din acest unghi, “gaura neagră” este o experiență potențială permanentă, este conectată cu pulsiunea de moarte și “cuprinde aspectul cel mai arhaic și incipient al poziției depresive” (Grotstein, 1990b).
Poziția depresivă ar putea fi prezentă înainte de poziția schizo-paranoidă și modulată de aceasta, la fel cum se întâmplă și invers, mai târziu sau pe un alt palier. “Procesele specifice poziției schizo-paranoide (clivaj, identificare proiectivă, idealizare, negare magică omnipotentă) organizează haosul sau aleatoriul, implicite în separarea originară (poziția depresivă), în entități fantasmatice (sens personal) până când realitatea cognitivă este dobândită și capabilă să ofere o semnificație realistă experienței dintre sine și obiect.” (Grotstein, 1990b)
În același timp bebelușul, “pentru a fi salvat de catastrofa alexitimică a „găurii negre”, trebuie „interpretat” la timp” (Grotstein, 1991). “Interpretarea” trebuie și îndurată și realizată de către mamă sau figura de îngrijire, în acest mod proto-afectele (“lucrurile-în-sine”) sugarului putând fi transformate în reprezentări afective. Altfel, ele rămân sub formă de “turbulențe emoționale severe”, neprelucrate de “psihicul retras și negativ transformator”.
Negăsind un obiect conținător care să le primească, să le gândească, să le viseze și să le “digere” pentru a le înapoia bebelușului, proto-afectele se coagulează într-o experiență emoțională potențial explozivă, “generând o agitație insuportabilă sau o stare de frământare interioară care echivalează adesea cu o spaimă fără nume” și care “contribuie la manifestarea fizică a emoțiilor, caracteristică violenței.” (Bergstein, 2020)
Absența obiectului primar este, pentru psihicul sugarului, absența sensului, iar tolerarea acesteia este o achiziție importantă în dezvoltare și necesită suportarea lipsei, nevoii, anticipării, frustrării și durerii. Absența însă poate fi privită și ca un exces de durere sau disconfort, stimuli nemetabolizați care trebuie eliminați. Dacă gândirea, visarea și reveria maternă nu pot fi folosite din cauza indisponibilității acesteia sau din cauza unei vulnerabilități înnăscute a bebelușului, atunci între pulsiune și descărcarea fizică violentă nu mai există nici un amortizor, iar descărcarea violentă se face fie în lumea externă, în afară, fie înăuntru, în psyche-soma, generând simptome mentale și corporale.
Proto-afectele sunt generate de acele părți nereprezentabile ale minții al căror model se găsește în experiențele prenatale care nu au fost niciodată înregistrate mental (Bergstein, 2020). Ele rămân ca impresii vizuale, tipare auditive, olfactive, etc., și se constituie în prototipul experiențelor nevisate și care nu pot fi visate, încapsulate în inconștientul nerefulat. Nu este vorba de un conflict care a fost refulat, ci de experiențe care negândite, nevisate, nereverice, nu au atins conștiința.
Pentru că fătul și bebelușul au o capacitate foarte limitată de a procesa experiențele emoționale, ei se simt atacați în mod violent de tot ceea ce se întâmplă în jurul lor și care este prea mult pentru a putea fi tolerat: tensiuni excesive, rivalități, anxietate, depresie, toate acestea sunt percepute ca “un jet de particule minuscule, lipsite de semnificație și invizibile pentru simțuri, alcătuind o realitate de neconceput” (Bergstein, 2020). Acest material psihic nu are nici o formă sau contur și se manifestă ca senzații somatice concrete aflate între minte și corp, dureri corporale reale sau violență care atacă din exterior.
Evitarea cu orice preț a durerii înseamnă și sacrificarea până la anulare a capacității de a simți plăcerea care alimentează sentimentul de a fi viu. Violenței realității i se opune o forță la fel de violentă care atacă, uneori, corpul (crimă sau suicid), însă de cele mai multe ori viața interioară (moartea psihică). Privită din acest punct de vedere, pulsiunea de moarte funcționează și ca modulator pentru gradul de vitalitate care poate fi tolerată. (Bergstein, 2020)
Aversiunea față de viață și pesimismul par a fi marca celor care, “întâmpinați într-un mod dur și neplăcut” (Ferenczi, 1929) de către părinți, reușesc să scape de o moarte prematură prin “numeroasele posibilități organice”. Pentru ca pulsiunea de moarte și distrugere să fie atenuată, “copilul trebuie determinat, printr-un imens consum de iubire, duioșie și grijă, să-și ierte părinții pentru că l-au adus pe lume fără ca el să fi avut vreo intenție în acest sens.”
Acești pacienți, “oameni normali cu apărări extra-ordinare” (Mitrani, 2001), au nevoie să aibă “experiența de a fi “concepuți” în mintea altcuiva” pentru ca “aspectele foarte timpurii embrionare, fetale și infantile” ale vieții lor psihosomatice, care au rămas excluse din sfera mentalului și simbolicului, să poată fi recunoscute, conținute, alinate, suportate și restituite matricii soma-psyche-minte pentru a fi transformate în posibilități noi de creștere și devenire satisfăcătoare.
Bibliografie:
Eekhoff, J.K. (2022). Bion and Primitive Mental States: Trauma and the Symbiotic Link. London and New York: Routledge
Eekhoff, J.K. (2019). Trauma and Primitive Mental States: An Object Relations Perspective. London and New York: Routledge
Ogden, T.H. (1989). The Autistic – Contiguous Position. În The Primitive Edge of Experience. Northvale, New Jersey and London: Jason Aronson Inc.
Ogden, T.H. (1994). Personal Isolation: The Breakdown of Subjectivity and Intersubjectivity. În Subjects of Analysis. Northvale, New Jersey and London: Jason Aronson Inc.
Ogden, T.H. (2016). Fear of Breakdown and the Unlived Life. În Reclaiming Unlived Life: Experiences in Psychoanalysis. London and New York: Routledge
Bleger, J. (2013). Study of the Psychotic Part of the Personality. În Symbiosis and Ambiguity: A Psychoanalytic Study. London and New York: Routledge
Panksepp, J. (1998). Affective Neuroscience: the Foundations of Human and Animal Emotions. New York: Oxford University Press, Inc.
Eaton, J.L. (2015). Building a Floor for Experience. În Norma Tracey (ed.), Transgenerational Trauma and the Aboriginal Child: Healing through Intervention. Lanham, Boulder, New York, London: Rowman & Littlefield
Winnicott, D. W. ([1971]1974). Fear of Breakdown. În C. Winnicott, R. Shepherd, și M. Davis (ed.), Psycho-Analytic Explorations. London and New York: Routledge, 2018
Grotstein, J.S. (1990a). Nothingness, Meaninglessness, Chaos, and the “Black Hole” I. Contemporary Psychoanalysis, 26:2, 257 – 290
Grotstein, J.S. (1990b). Nothingness, Meaninglessness, Chaos, and the “Black Hole” II. Contemporary Psychoanalysis, 26:3, 377 – 407
Grotstein, J.S. (1991). Nothingness, Meaninglessness, Chaos, and the “Black Hole” III. Contemporary Psychoanalysis, 27:1, 1 – 33
Bergstein, A. (2020). Violent Emotions and the Violence of Life. The International Journal of Psychoanalysis, 101(5), 863 – 878
Ferenczi, S. (1929). The Unwelcome Child and His Death-Instinct. The International Journal of Psycho-Analysis, 10:2-3, 125 – 129
Mitrani, J. L. (2001). Ordinary People and Extra-Ordinary Protections: a Post-Kleinian Approach to the Treatment of Primitive Mental State. Hove: Brunner-Routledge