Complexul “mamei moarte” (Andre Green) descrie procesele psihice timpurii ale copilului sub influența unei mame depresive, absentă în prezență, tristă și indiferentă, percepută drept “moartă psihic”. Am ales această temă pentru importanța fundamentală a acestui complex în structura identitară și afectivă.

Complexul „mamei moarte” din perspectiva lui Andre Green este un “imago care a fost format în mintea copilului, în urma depresiei materne, și care a transformat brutal un obiect viu care era o sursă de vitalitate pentru copil, într-o figură distantă, detașată, practic neînsuflețită […]. Este o mamă care rămâne în viață, dar care este moartă psihic în ochii copilului.”

“În psihanaliză imago (latin. “chip, imagine”) este o reprezentare inconștientă, încărcată de valori afective, ce se referă la un personaj cu care subiectul a întreținut relații.” (F. Marcu) În contexul acestui complex, personajul în chestiune nu este doar unul dintre multele altele, o figură obscură sau ușor de trecut cu vederea, ci originea vieții psihice și somatice a bebelușului. Așa cum afirma Winnicott, nu există un bebeluș fără mamă, cei doi formând un parteneriat psihosomatic care, prejudiciat de indisponibilitatea maternă, generează fixații, afecte, simptome și boli marcate de acest complex psihic.

Complexul “mamei moarte” în dezvoltarea emoțională timpurie

În accepțiunea lui Winnicott, principalele etape ale procesului de dezvoltare emoțională timpurie sunt integrarea, personalizarea și realizarea (înțelegerea spațiului, timpului, cauzalității și a altor atribute ale realității). Dat fiind faptul că personalizarea și realizarea sunt efecte ale funcției integrative, rezultă că de succesul sau insuccesul acesteia depinde trecerea la următoarele două etape. “Integrarea se face prin îngrijire corporală, susținere și îmbrățișare, și prin experiențele instinctuale care tind să adune personalitatea dinăuntru.” (D. Winnicott)

În cazul unei “mame moarte”, integrarea eșuează și rezultă o dezintegrare. Motivul pentru care dezintegrarea este înspăimântătoare, este regresarea la un stadiu anterior și trăirea “experienței de angoasă, a pierderii / morții / prăbușirii eului de nivel superior.” (C. Popov) Pierderea iubirii și atenției materne lasă în inconștient “găuri psihice” care gravitează în jurul unui “miez rece”, “o necropolă maternă” pentru vitalitatea și o parte a egoului bebelușului. (A. Green)

Depresia care este prezentă atât la mama retrasă în propria-i durere, neputință și tristețe, cât și la copilul ei, înseamnă nu doar pierderea iubirii, ci și a sensului, pentru că acesta nu își poate explica ce s-a întâmplat. După chinul inițial de a o repara pe mamă, după groaza de a-i pierde iubirea și pe ea cu totul, egoul intră într-o mișcare cu două sensuri: dezinvestirea obiectului matern și identificarea inconștientă cu mama moartă. Această identificare rezultă într-un mimetism al cărui scop este posedarea obiectului devenind nu ca el, ci chiar el.

Prin această participare altero-centrată care face posibile imitarea, empatia, simpatia, contaminarea emoțională și identificarea, bebelușul experimentează inconștient ceea ce simte celălalt, ca și cum centrul lui de orientare și perspectivă ar fi plasat în obiectul matern, experiența acestuia devenind propria-i experiență. “Așa cum rezultă din comportamentul lor, copiii se nasc cu minți care sunt special acordate la celelalte minți.” (Daniel Stern)