Descântecul

– teatrul psihosomatic în imaginarul terapeutic tradițional –

Teatrele minții sunt scenarii inconștiente amenințătoare, dorite sau defensive pe care eul infantil le
populează cu persoanele importante ale începutului de viață și pe care le transformă prin gândirea
magică, deplasare, condensare, fragmentare și clivare, în personaje de factură monstruoasă,
terifiantă și amenințătoare, sau în ființe ideale, benevolente și omnipotente. Aceste “personaje
interioare caută permanent o scenă pe care să își joace tragediile și comediile” și prin “repertoriul
repetitiv […] determină aproape tot ceea ce ni se întamplă în lumea exterioară” (J. McDougall,
2012).

Scenariile pe baza cărora personajele își joacă rolurile au fost “scrise cu mulți ani în urmă de un Eu
naiv și inocent luptându-se să supraviețuiască într-o lume a adulților” și pot fi jucate “în teatrul
minții noastre sau al corpului nostru sau […] în lumea exterioară” (J. McDougall, 2012).
Simptomele pe care Eul adult le produce au fost odată “încercări de auto-vindecare în fața durerii
mentale și a conflictului” pe care psihicul le-a transformat inconștient în tehnici de evitare a durerii,
fricii și violenței vieții psihosomatice primitive. Ceea ce rămâne în urma luptelor cu forțele
instinctuale sunt “vestigiile reziduale” (J. McDougall, 2012) sub forma simptomelor și a tulburărilor
psihosomatice de tot felul.

Un astfel de teatru interior este evocat în “descântecul de boală, cu finalități curative” (C. Burghele,
2016), specie folclorică “străveche […] atestată în primele documente culturale ale antichităţii
îndepărtate, începând cu civilizațiile caldeene, asiro-babiloniene și egiptene” (O. Bârlea, 1983).
Considerate timp de milenii remediul ultim împotriva bolilor, “descântecele s-au transmis până în
zilele noastre și datorită valorii lor terapeutice verificate, dovedite” (C. Burghele, 2016).

Personajele fantastice considerate a fi responsabile pentru afecțiunile bolnavului (“moroi, strigoi,
înfiorători, pocitoare, Diavolițe rele”) și simptomele aferente (“săgetători, recori, fierbințeli” – S.
Fl. Marian, 1886) sunt enumerate de descântătoare ca pentru a atrage atenția și a aduce în câmpul
conștiinței celui bolnav “anumite gânduri, fantezii sau situații conflictuale capabile să stârnească
sentimente puternice de natură dureroasă sau suprastimulatoare” (J. McDougall, 1989). Tocmai
atacul sau evitarea conștientizării este motivul pentru care bolnavul “produce o explozie somatică în
loc de un gând, o fantezie sau un vis”.

“Reacțiile vizibile de ordin psihosomatic la fantezii și experiențe tulburătoare” indică o organizare
mentală – psihosomatoza – caracterizată de “afecțiuni fizice sau sănătate precară în care factorii
psihologici joacă un rol important”, precum și de “predispoziția la accidente sau slăbirea scutului
imunitar în condiții de stres” (J. McDougall, 1989). Orice afecțiune, fie ea fizică, psihică sau
psihosomatică, este un afront și un atac aduse apărărilor narcisice care au rolul de a ne proteja de
realități dureroase și în afara controlului nostru. În aceste condiții riscul unei decompensări
psihotice și a dezorganizării realității (halucinație) este mare, iar tabloul acestora conturat în
descântece este foarte expresiv: “Dacă-nainte mi-o ieșit: / Moroi cu Moroaie, / Strigoi cu Strigoaie,
[…] / Înfiorători cu ‘Nfiorătoare, / Pocitori cu Pocitoare” (S. Fl. Marian, 1886).

Uneori “boala psihosomatică poate fi, în anumite circumstanțe, semnul exterior al unor dorințe
libidinale extrem de precoce […] care au fost resimțite ca o amenințare la adresa vieții însăși” (J.
McDougall, 1989), iar prin clivaj psihicul s-a eliberat de acestea, plasându-le în afara sa și
atribuindu-le altor oameni ale căror acțiuni sunt percepute și interpretate ca agresiuni de natură
fizică: “Şi’n cap cum m’o săgetat / Toate giunghiurile m’o apucat, / Cu suliţi m’o’nsuliţat, / Inima
că mi-o mâncat, / Bun de nemic m’o lăsat!” sau “ ’n brațe luatu-m’o, / De pământ isbitu-m’o, / În
coș (n.b.: piept) întratu-mi-o, / Carnea morsăcatu-mi-o (n.b.: mușcat), / Sângele beutu-mi-o, / Ochii
păinjenitu-mi-o, / Bun de nemică lăsatu-m’o, / Cu morţii alăturatu-m’o.” (S. Fl. Marian, 1886)

Așa numita “personalitate psihosomatică” (J. McDougall, 1989) este caracterizată, printre altele, și
de alexitimie, concept a cărui traducere liberă înseamnă lipsă de cuvinte pentru sentimente. Această
stare se datorează fie faptului că oamenii nu sunt conștienți de ceea ce simt, afectiv și somatic, fie
faptului că ei sunt incapabili să distingă o emoție de o alta, adică nu pot face diferența între
anxietate și depresie, între entuziasm și oboseală, sau între furie și foame. În descântec bolnavul,
prin gura descântătoarei, după ce este chinuit și răpus de personificările malefice ale bolii, “o prins a
se văera / Și-a se mnișela” (S. Fl. Marian, 1886)

Verbele “a văera” și “a m(n)ișela” sunt sinonime ca sens și înseamnă “a se plânge, a se văita, a se
jelui” (Al. Rosetti, 1975), iar ele descriu în cel mai simplu mod realitatea internă a celui suferind,
omițând aspectele esențiale ale experienței. Aceste “reacții alexitimice la stresul psihologic […]
sunt în mod frecvent măsuri defensive împotriva durerii inexprimabile și a fricilor de natură
psihotică” (J. McDougall, 1989)

În descântec legătura între manifestările corporale și evenimentele tulburătoare, evacuată sau
complet distrusă de către pacient din propriul psihic, este recunoscută și numită, iar reprezentările
încărcate afectiv sunt simbolizate prin limbaj pentru a putea fi gândite și gestionate de către minte.
Mintea pacientului a ignorat în timp o multitudine de percepții, senzații și afecte care în mod normal
s-ar cere reprezentate mental și astfel ruptura între soma și psyche sau între corp și minte a fost
creată.

Personajele descântecului ne “apar ca niște creaturi stranii, “lucruri-corp (body-thing)”, organe
vitale și simțuri erotizate în mod primitiv care pândesc precum niște monștri misterioși în culisele
teatrului minții” sau ca “funcții care par înzestrate cu viață proprie”. Pentru că nu au la dispoziție
cuvinte cu care să comunice ceea ce simt, senzorial și emoțional, “ele atrag atenția prin intermediul
gesturilor sau a deplasărilor fizice abrupte precum lacrimile sau tremurăturile” (J. McDougall,
2012): “Cu glas mare până’n ceriu, / Cu lacrimi până’n pământ.” (S. Fl. Marian, 1886). În fiecare
dintre noi stau ascunse tot felul de personaje arhaice care apar la lumină în momente de mare
încărcătură afectivă, atunci când apărările psihice nu mai pot face față conflictelor și dinamicilor
inconștiente.

Un astfel de personaj arhaic la care psihicul apelează din vremuri imemoriale este Marea Mamă sau
“mama univers” (J. McDougall, 1989) care, pentru bebeluș, nu este încă o ființa separată și în
același timp este “mama-mediu” (Winnicott), reprezentând totalitatea, întregul din care făptura mică a sugarului face parte. Între cei doi există o relație fuzională în care copilul și mama, interiorul și
exteriorul, sunt una. Dorința de reîntoarcere în acest univers matern omnipotent rămâne pentru
restul vieții un deziderat puternic și bine ascuns în inconștient, și este cunoscut cultural sub numele
de “întoarcerea în paradis”, loc al stării de perfecțiune originară (în sensul abolirii tuturor
contrariilor, starea de nirvana) și de integrare în unitatea primordială.

Așadar nu este o simplă coincidență faptul că în descântec singura persoană care aude și răspunde
tânguirilor suferindului este Maica Domnului, varianta creștinizată a Marii Mame preistorice, ideal
al maternajului în psihicul colectiv. Prin apariția ei se reface scena-prototip în care plânsul și
semnele de disconfort ale bolnavului o determină să răspundă la cererile urgente ale acestuia, la fel
cum mama reală reacționează la bebelușul ei, iar descântătoarea la adultul suferind.

Într-o situație reală, mama ar încerca să recreeze iluzia fuziunii folosindu-și căldura, ritmul și
prezența corporală protectoare, precum și vocea. Făcând aceasta, mama ajută bebelușul să
internalizeze (prin încorporare, introiecție și identificare) și să construiască mai întâi o imagine a
mediului matern și apoi o reprezentare a mamei însăși ca personaj intern care poate calma, îngriji și
conține furtunile afective ale bebelușului.

Dacă va reuși să se achite suficient de bine de această sarcină complexă, atunci acest tip de
experiență primitivă bună va pune bazele pentru o eventuală identificare, în lumea interioară a
sugarului, cu imago-ul îngrijitor și reconfortant în raport cu propriul său sine în formare.

Descântecul construiește pentru mintea adultului ceea ce ar fi trebuit să fie deja integrat în structura
sa psihică (dacă identificarea cu imago-ul matern ar fi reușit), descriindu-i acestuia prin cuvânt,
gesturi și atingeri rituale, un model sănătos de grijă și de iubire maternă: “Că eu de mâna dreptă teolu lua / Și’n păreulu Iordanului te-oiu băga, / Și te-oiu curăți și te-oiu spela, / Cu cămeșă de
dragoste te-oiu îmbrăca, / Cu brâu de ibosu te-oiu încinge” (S. Fl. Marian, 1893) (“iuboste f. (vsl.
liubosti). Vechi. Dragoste”, A. Scriban, 1939)

Cuvintele descriu și desemnează o serie de elemente ajutătoare folosite în gestica și atingerile
rituale, cum ar fi apa neîncepută, plantele de leac, cărbunii, mătura, grebla, furca, secera, ața roșie,
bănuțul de argint, etc. “obiecte tranziționale” care sunt un substitut al descântătoarei-mamă. Se
creează astfel un spațiu potențial, tranzițional (Winnicott), ca areal intermediar între fantezie și
realitate și care include spațiul experienței culturale și aria creativității. Descântatul nu este doar un
act terapeutic magico-empiric, ci și un fenomen cultural milenar, și chiar dacă “atât metoda
descântatului, cât și alcătuirea formulei reproduc modele străvechi”, există o tendință constantă “de
a modifica și completa formulele existente” (Al. Rosetti, 1975).

Dacă acest aspect al relației mamă-bebeluș eșuează din diferite motive, atunci adultul rămâne
vulnerabil narcisic și instinctual, iar matricea somatopsihică originară devine un loc al durerii și al
bolii, și o cauză fundamentală pentru patologia mai mult sau mai puțin severă a viitorului adult.
În descântec cea care răspunde prompt la zbuciumul celui care se vaită este Maica Domnului,
singura capabilă să îl vadă și să îl audă: “Nime nu-l audie, / Nime nu-l vede, / Numai Maica
Domnului / Din poarta ceriului. / Numai ea l-o audit / Și l-o vedut. / Și cum l-o audit, / Cum l-o
vedut, / Cătinel s’o scoborît / Pe scări de-argint / Și la N. o venit” (S. Fl. Marian, 1886).

Așa cum mama reală acționează ca un scut protector împotriva stimulilor copleșitori din afară și
decodează stările interne ale bebelușului ca să poata răspunde cât mai adecvat la nevoile și
disconfortul acestuia, în același mod în descântec Maica Domnului intervine activ, alungând și
amenințând ceea ce l-a atacat pe bolnav: „Da voi Moroi şi Moroaie, / Da voi Strigoi și Strigoaie,
[…] / Infiorători și’nfiorătoare, / Pocitori și pocitoare / Săgetători și săgetătoare, […] / Recori și
recorele, / Fierbinţeli și fierbinţele, / Și voi Diavoliţe rele! / Să mergeţi, / Să vă duceţi / In dealu
Galileului, […] / Şi-acolo să crepaţi, / Și’napoi să nu ve’nturnaţi, / Că eu v’oiu tăie capu / Şi v’oiu
scurta veacu.” (S. Fl. Marian, 1886)

Un descântec care se face înainte de naștere este numit chiar de pază și este menit a proteja atât
mama, cât și copilul nenăscut, de pericolele din mediu: “Pe cotu am cotitu, / Pază am sprijinitu, /
Pază dela amédi, / Pază de séră, / Pază dela miedulu nopţii, / Pază din versatulu zoriloru, / Pază
venită, / Pază năprătită (n.b.: regional; despre boli, în descîntece; care copleșește, covârșește pe
cineva, Academia Română, 2010), / Pază întâlnită, / Pază mânată, / Pază cu muma codrului, / Pază
cu moşu codrului, / Pază cu fata pădurii”. “Se crede că în nopte aceea vine o insectă negră, numită
Pază, care mănâncă din colaci şi rode rădăcina buruenei şi prin acesta făcându-i-se în destulu, nu
mai pocesce pre bolnavă.” (n.b.: adică pe gravidă și pe făt) (S. Fl. Marian, 1892)

“Romanii aveau o deiţă scutitore de legănu, numită Cunina, care, după credinţa loru, păzia copilulu
în legănu de ori şi ce stricăciune şi vrăjitorie. Românii au înlocuită pre deiţa acesta cu schima
casei.” (S. Fl. Marian, 1892). Primejdiile concrete din afară (ingerințe ale mediului, boli virale,
supraexcitări senzoriale), precum și a celor dinăuntru (colici, accese de furie și de foame) au fost
imaginate, conform gândirii vechi, sub forma unor personificări maligne ale momentelor zilei și
nopții, precum și a unor personaje fantastice despre care se credea că fac rău sau înlocuiesc copiii
sănătoși cu unii bolnavi (așa se explicau unele afecțiuni, în special neurofizice, care apăreau la
bebeluși și la copiii mici).

A-i transmite bebelușului propria dorință (a mamei) ca acesta să trăiască și să fie sănătos este o
funcție maternă cu rolul de a-l proteja de pericolul reîntoarcerii în inerția paradisului pierdut (uterul
matern). În descântec acest pericol apare sub forma unui măr (pomul paradisului) alb (culoarea
“plecării către moarte” – J. Chevalier și A. Gheerbrant, 2009): “Și m-am dusu, m-am dusu / Până ceam ajunsu / La merulu celu albu, / Cu totului albu, / Cu trupina albă / Și cu coja albă, / Cu crengile
albe, / Cu frunzele albe, / Cu florile albe, / Cu merele albe, / Cu totele albe.” sub care “…erau
adunați / Strigoi și strigoice, / Moroi și moroice, / Smei și smeoice, / Tricolici și tricolice.” (S. Fl.
Marian, 1893), dușmani ai sănătății și ai vieții.

Unii pacienți somatici, expuși în mod continuu la traumă în pruncie (adică stimulii exteriori au
pătruns prin scutul protector al psihicului), atribuie afecțiunile circumstanțelor exterioare din
moment ce stările lor emoționale primitive nu au fost elaborate nici simbolic, nici verbal. O parte
importantă a activității descântătoarei este de a pune în cuvinte, a verbaliza, și de a-și folosi
repertoriul imaginar pentru a compensa absența sau diminuarea dramatică a capacității de a
fantasma și de a simboliza ale bolnavului psihosomatic.

Pentru că semnalele psihicului și conflictele mentale care apar din cauza stresorilor exteriori sau
interiori nu sunt recunoscute la nivelul mental și prin urmare nu pot fi descărcate prin vis, reverie,
gândire sau alte activități mentale, bolnavul nu are la dispoziție decât soluții psihotice de tip
halucinatoriu sau descărcări psihosomatice. În timp apare convingerea că el nu este responsabil de
starea de bine a propriului corp, considerat a fi sub controlul altora și nu în propria posesie.

Erupțiile somatice sunt o formă de “isterie arhaică” (J. McDougall, 2012), diferită de isteria
nevrotică, în care existența subiectivă sau chiar viața însăși, mai degrabă decât dorința sexuală, sunt amenințate. Pentru a-și proteja vitalitatea și corpul, pacientul recurge inconștient la compromisuri
de natură psihosomatică. În cultura tradițională românească, asemenea manifestări își găseau adesea alinarea în practica descântatului, dispozitiv simbolic și “produs cultural dirijat spre o finalitate
fizico-terapeutică și psiho-terapeutică dorită” care “urmărește […] înlăturarea stării maladive și
restabilirea stării inițiale de echilibru (n.b.: presupusă ca realitate psihosomatică originară) a celui
afectat” (C. Burghele, 2016).

Bibliografie:
Joyce McDougall, Theaters of the body: a psychoanalytic approach to psychosomatic illness, W. W.
Norton & Company, 1989
Joyce McDougall, Theaters of the mind: illusion and truth on the psychoanalytic stage, Routledge,
2012
Camelia Burghele, Satele sălăjene și poveștile lor, vol. 6: De la sănătate la boală și înapoi:
descântec, rugăciune și leac în satul sălăjean, Ed. Caiete Silvane și Ed. Etnologică, 2016
Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc II: momente și sinteze, Ed. Minerva, 1983
Simion Florea Marian, Descântece poporane române, Tipografia lui R. Eckhardt în Cernăuţ, 1886
Simion Florea Marian, Nascerea la români, studiu etnograficu, Lito-tipografia Carol Gobl, 1892
Simion Florea Marian, Vrăji, farmece și desfaceri, Lito-tipografia Carol Gobl, 1893
August Scriban, Dicționaru limbii românești, Institutu de arte grafice “Presa bună”, 1939
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Polirom, 2009
Alexandru Rosetti, Limba descîntecelor românești, Ed. Minerva, 1975
Academia română, Dicționarul limbii române – tomul X – N–O (ediție anastatică), Editura
Academiei, 2010