Mimesis si simbioza

Mimesis și simbioză

– expresiile faciale în oglinda psihoterapeutică –

În capitolul 12 al cărții ‘Cum lucrez cu pacienții borderline, H.F. Searles introduce un subiect foarte rar abordat în psihanaliza vremii, subiect care dă și titlul capitolului: ‘Rolul expresiilor faciale ale analistului în psihanaliză și în terapia psihanalitică’. În urma lucrului cu pacienți borderline și schizofrenici, Searles descoperă că expresiile faciale ale analistului joacă un rol central atât în faza de simbioză terapeutică, cât și în cea de individuare, reprezentând mijlocul prin care pacientul poate să aibă acces din nou sau pentru prima oară la propriile emoții și apoi la propria identitate.


Încă de la începutul vieții, bebelușul învață să diferențieze obiectele însuflețite de cele neînsuflețite “prin intermediul spectacolului oferit de expresiile faciale ale mamei” (Spitz, 1945), un pas important fiind făcut în jurul vârstei de trei luni, când principiul realității începe să se instaleze. Atunci bebelușul își poate amâna impulsul de gratificare orală pentru a fi atent la mamă, a-i percepe expresiile faciale și a reacționa la acestea (Spitz, 1957). Problemele psihice de mai târziu apar mai ales în cazurile în care pacienților “li s-a cerut, extrem de timpuriu in viețile acestora, să funcționeze întocmai precum o mamă oglinditoare pentru propriile lor mame” (Searles, 2019), mame care deseori sufereau de diferite tulburări care le făceau fie incapabile să-și simtă și să-și exprime conștient emoțiile, fie le îngrădeau în mod semnificativ paleta afectivă, menținându-le mai degrabă în zona negativă a acesteia (cruzime, indiferență, agresivitate, etc.)


Un stadiu important de dezvoltare a bebelușului este semnalizat de emergența sinelui grandios, perioadă în care bebelușul caută să descifreze pe chipul mamei “licărirea din ochi […], care oglindește reprezentarea exhibiționistă a copilului” (Kohut, 1971). Fără această oglindire, fără participarea maternă la plăcerea narcisic-exhibiționistă a bebelușului, stima sa de sine este profund alterată, și odată cu ea și alte funcții psihice importante, precum recunoașterea expresiilor faciale corespunzătoare diferitelor afecte. Terapeutul trebuie să joace un timp îndelungat rolul mamei ca “mediu susținător suficient de bun” (Winnicott, 1941, 1950-1955) din perioada timpurie a pacientului, el fiind important “numai în măsura în care este invitat să participe la plăcerea narcisică a copilului, și, astfel, s-o confirme” (Kohut, 1971).


Winnicott (1959) remarcă uimit cum bebelușii învață de atât de devreme să evalueze dispoziția părinților lor, stând aproape permanent cu ochii pe fața acestora și căutând semne de confirmare sau de infirmare pentru acțiunile lor. Conform lui Lichtenstein (1961), mama “imprimă” o identitate copilului în faza dezvoltării timpurii normale, o imagine internalizată, un introiect ce mai târziu va putea fi recuperat cu ajutorul expresiilor faciale ale terapeutului. Unii pacienți foarte bolnavi se apără de percepția inconștientă că terapeutul ar putea personifica un introiect, una dintre persoanele din trecutul pacientului “care avusese dificultăți apreciabile de integrare a eului, care reprezentase surse ce contribuiseră la formarea celor mai încărcate patologic introiecte ale sale” (Searles, 2019), punând dificultatea de a reda ceva ce a spus analistul pe seama propriilor dificultăți de a-și aminti și de a exprima în mod corect respectivele lucruri.


Sentimentul de sine și de identitate depinde, chiar și la maturitate, “de cel puțin o altă persoană, similară sieși, pe care să o privească și căreia să-i vorbească, pentru a se simți în siguranță cu privire la propria sa identitate, anume, să existe o reîntâlnire continuă a sentimentului de sine propriu prin intermediul “luării înăuntru” a unei persoane similare” (Greenacre 1958). Lipsa unui celălalt care să funcționeze în acest mod pentru pacient conduce în timp la izolare și la o diminuare a sentimentului de sine și de identitate.


“Luarea înăuntru” se poate observa în cabinet atunci când analistul manifestă grimase și expresii faciale de diferite intensități, și pe care le simte străine sieși. Terapeutul își “împrumută” astfel chipul pentru a fi folosit “ca un ecran maleabil” (Searles, 2019), identificându-se cu conținuturile proiectate în el și asumându-și o responsabilitate parțială pentru acestea.


Personificarea reciprocă ajută la “compararea, contrastarea și stabilirea recunoașterii individuale a sinelui corporal și a celui aparținând celorlalți” (Greenacre, 1966), pacienții recuperându-și astfel “prin intermediul imaginilor lor oglindite, ceea ce au simțit că pierduseră sau că ar putea pierde: eul, sinele, limitele” (Elkisch, 1957).


Deși Freud (1913) nu era de acord ca pacientul să aibă acces la mimicile lui, pe motiv că nu poate suporta să fie privit cel puțin 8 ore pe zi, însă și pentru ca nu cumva acestea “să-i ofere pacientului material pentru interpretări sau să-i influențeze comunicările”, iar Jones (1955) considera că observarea feței analistului “ar reduce din puritatea fenomenelor transferențiale”, Searles este de părere că tocmai contrariul acestor perspective psihanalitice este cheia travaliului analitic cu anumiți pacienți. Integrarea eului și o diferențiere îmbunătățită depind de această dimensiune centrală a muncii cu pacientul, dezvoltarea celor două aspecte putând fi serios încetinită sau chiar să nu aibă loc niciodată dacă terapeutul nu este conștient de importanța expresiilor sale faciale sau dacă își revendică în mod prematur chipul, un motiv serios pentru ca pacientul să decidă chiar întreruperea terapiei. Un bun indicator al îmbunătățirii forței eului pacientului este atunci când analistul nu mai simte nevoia să-și ascundă adevăratele sentimente sub o mască neutră sau amabilă.


Unii pacienți nu știu ce simt decât în momentul în care terapeutul se exprimă foarte dramatic, cum ar fi să țipe sau să facă tot felul de grimase. Alți pacienți reușesc după o lungă perioadă de timp să dobândească capacitatea de a a-și concentra atenția asupra expresiilor faciale ale terapeutului, un progres foarte semnificativ și cu multiple efecte, în special o mai bună integrare a eului și o capacitate de a se putea diferenția de celălalt, marcând începutul etapei de individuare.


Sunt și pacienți care nu reușesc să rețină imaginea chipului terapeutului de la o ședință la alta și recurg la un soi de “fotografie mentală” (Searles, 2019) pe care se luptă apoi să o mențină până la următoarea întâlnire. Este ca și cum pacientul se străduiește să-și aducă aminte ceva învățat de mult, însă pierdut ca achiziție din diferite motive, sau niciodată învățat și descoperit acum pentru prima dată, în contextul psihoterapeutic. “Nuanțele respingătoare, exasperante sau descurajatoare, provocatoare, nostalgice, de suferință de doliu sau de alte tipuri” (Searles, 2019) apar ca niște fotografii pe care este imprimat alfabetul emoțiilor exprimat prin intermediul feței terapeutului.


Searles nu își pune problema să diferențieze net între afectele și expresiile faciale care îi aparțin și cele pe care le simte ca urmare a proiecției pacientului. În această fază simbiotică, cum o numește el, cel mai important lucru este instalarea transferului și ceea ce decurge din el. La fel ca și în cazul fenomenelor și obiectelor tranziționale winnicottiene, în categoria cărora Searles include și ceea ce descrie în acest capitol, întrebările de genul “obiectul sunt eu, este separat de mine sau face parte din mine?” sau “ce e real și ce e imaginar” sunt puțin relevante pentru pacient și pentru terapeut. Abia în faza de individuare intrebarea “cine sunt eu și cine e terapeutul meu?” poate fi conceptualizată și adresată.


Acordajul pacientului la expresiile terapeutului poate constitui o modalitate mult mai eficientă și mai semnificativă emoțional pentru instalarea și desfășurarea transferului decât folosirea cuvintelor sau a interpretărilor. Ceea ce trebuie comunicat nu se face prin limbaj, ci prin contagiune afectivă. Starea de moment și capacitatea terapeutului de a se implica într-un “travaliu de colaborare” (Searles, 2019) sunt uneori evaluate de pacient în funcție de ce reușeste “să citească” pe fața acestuia sau de ce crede că a descifrat (proiecție).


Realitatea împărtășită, cea dintre terapeut și pacient, în care terapeutul se lasă invadat și influențat de afectele disociate ale pacientului, cu scopul de a reface legătura pierdută sau mai mult ori mai puțin distrusă dintre emoție, expresia ei facială și sine, este scopul etapei de simbioză.


Într-una din vinietele relatate, Searles descrie cum el și o pacientă se atacau cu sălbăticie unul pe celălalt, cu o “violență mimetică” (Girard, 1995), subliind nevoia pacientului ca terapeutul să poată, la momentul oportun, să aibă reacții “de un tip cu adevărat foarte agresiv” (Searles, 2019), permițându-i primului să construiască o relație în care “să-și accepte statutul de egalitate, ca ființă umană matură, cu terapeutul” (Sager, 1957).


Ceea ce face Searles seamănă izbitor de mult cu ritualurile de deposedare din șamanism, în care “înfricoșătoarea pierdere de identitate […] este înlocuită de o nouă ordine în care atât eul, cât și celălalt, își găsesc locul diferențiat” (Mikkel Borch-Jacobsen, 1992). Posedarea și deposedarea sunt fețele aceleiași monede care reprezintă o “boală de identitate” (M. Borch-Jacobsen, 1992) și care în termeni psihanalitici ar fi descrisă ca o tulburare de personalitate sau “cel puțin ca o prăbușire brutală a granițelor dintre „sine” și „celălalt” (M. Borch-Jacobsen, 1992).


Împrumutându-și chipul pacienților și dându-și voie să trăiască ceea ce aceștia proiectează în el, Searles aproape că se modelează pe sine însuși după bolnav și boala lui, permițându-i pacientului să se elibereze de ceea ce îl chinuie și în același timp “legându-i” afectele disociate, un fel de “exorcism catarctic și adorcism mimetic” (M. Borch-Jacobsen, 1992). Fiind în același timp “boala” și remediul ei, Searles acționează mai mult sau mai puțin conștient după vechiul principiu și paradox homeopatic “similia similibus curantur”, asemănătorul vindecă prin asemănător.


Într-o altă vinietă, Searles descrie cum un pacient încerca să îi relateze ceva ce el spusese într-una din ședințele anterioare, citând nu doar cuvinte și expresii, ci și expresiile faciale ale terapeutului din timpul acelor conversații. Această vorbire mimetică nu este un dialog cu celălalt, ci un fel de “vorbire “inspirată” în care “sinele” este imposibil de distins de “celălalt” (M. Borch-Jacobsen, 1992). Era de parcă pacientul ar fi fost constrâns “să facă vizibilă […] și să comunice o nediferențiere mimetică” (M. Borch-Jacobsen, 1992) care nu poate fi trăită decât la persoana întâi și care este de fapt experimentarea unui “celălalt”. Impresia pe care o lasă pacientul este că ar fi fost într-un fel de rol în care a intrat și în care s-a lăsat să-l “ia înăuntru” pe terapeut pentru a se putea întâlni cu sine însuși.


Searles acționează întocmai ca vechii șamani care se punea pe ei înșiși în transă pentru a diagnostica problema, intrând în mintea bolnavului și experimentând ce înseamnă să fii el în acel moment particular. Procedând astfel, Searles le oferă pacienților săi “un limbaj prin care stări psihice inexprimate și altfel inexprimabile, pot fi exprimate”, “făcând astfel explicită o situație a cărei origine se află la nivel emoțional” (Levi-Strauss, 1963). Mesajul pe care Searles îl transmite poate fi formulat în următorii termeni: “într-adevăr tu nu mai ești tu însuți, însă e normal, așa că poti fi tu însuți, adică un altul” (M. Borch-Jacobsen, 1992).


Halucinațiile episodice pe care unii pacienți schizofrenici sau psihotici le au în timpul unor ședințe mai intense sunt tot atâtea modalități de a lua contact cu lumea fragmentată și distorsionată a bolnavilor, așa cum o văd ei proiectată în afară. De la figurile non-umane (“aveam senzația distinctă că ceea ce vedea nu era nici chipul meu și nici cel al vreunei alte ființe umane” – Searles, 2019), prin intermediul acestui lung și dificil proces de simbioză, prin “împrumutarea” și “posedarea” chipului, corpului și emoțiilor terapeutului, pacientul are șanse să ajungă înapoi în lumea oamenilor, sau cel puțin să recupereze o parte a identității sale și a capacității de a se conecta cu propriile emoții.

Recuperarea umanității pierdute sau niciodată învățate suficient de bine este demersul care îl situează pe terapeut la granița dintre lumea aceasta și lumea populată de obiecte stranii și irecognoscibile a pacientului cu patologii grave, un inconștient atât de terifiant și de copleșitor care se dezvăluie pe sine doar în acest joc al oglinzilor ce poate oricând să se spargă, lăsând omul captiv în propria-i nebunie.

Bibliografie:

H.F. Searles (2019), Cum lucrez cu pacienții borderline, București: Editura Trei
R.A. Spitz (1945), Hospitalism – an enquiry into the genesis of psychiatric conditions in early childhood, Psychoanalytic Study of the Child, 1:53-74
_________(1957), No and Yes: On the Genesis of Human Communication, New York: International Universities Press
H. Kohut (1971), The Analysis of the Self – A Systematic Approach to the Psychoanalytic Treatment of Narcissistic Personality Disorder, New York: International Universities Press
D.W. Winnicott (1941/2003), Observarea bebelușului într-o situație prestabilită, Opere 1 – De la pediatrie la psihanaliză, București: Editura Trei
_____________(1950 – 1955/2003), Agresivitate în relație cu dezvoltarea emoțională, Opere 1 – De la pediatrie la psihanaliză, București: Editura Trei
_____________(1959), The effect of psychotic parents on the emotional development of the child, Prelegere în fața Asociației Britanice a Asistenților Sociali, noiembrie 1959, publicat în British Journal of psychiatric Social Work, vol 6, No. 1, 1961
H. Lichtenstein (1961), Identity and sexuality, Journal of the American Psychoanalytic Association, 9:179-260
P. Greenacre (1958), Early physical determinants in the development of the sense of identity, Journal of the American Psychoanalytic Association, 6:612 – 627
___________(1966), Problems of overidealization of the analyst and of analysis: their manifestations in the transference and countertransference relationship, Emotional Growth – Psychoanalytic Stduies of the Gifted and a Great Variety of Other Individuals – Vol. 11, pp. 743-761, New York: Basic Books
P. Elkisch (1957), The psyhcological significance of the mirror, Journal of the American Psychoanalytic Association, 5:235-244
S. Freud (1913/2010), Începutul tratamentului psihanalitic. Alte recomandări de tehnică a psihanalizei I, Opere esențiale, Vol. 11: Tehnica psihanalizei, București: Editura Trei
E. Jones (1955), The Life and Work of Sigmund Freud – Volume 2, New York: Basic Books
R. Girard (1995), Violența și Sacrul, București: Nemira
C. J. Sager (1957), The psychotherapist’s continuous evaluation of his work, Psychoanalytic Review, 44:306-320
M. Borch-Jacobsen (1992), The Emotional Tie: Psychoanalysis, Mimesis, and Affect, Stanford, California: Stanford University Press
C. Levi-Strauss (1963), Structural Anthropology, New York: Basic Books

Amintiri din copilărie de Georgeta Năpăruș