Povestea Medeei este cea mai tristă și mai tragică poveste a omenirii, cea a dragostei neîmpărtășite și a consecințelor ei dezastruoase. Surprinsă în diferite nuanțe și ipostaze de către Euripide, Medeea intră în nemurire nu doar datorită filiației ei divine, ci mai ales datorită conflictelor ei intra și inter-personale care scot în evidență problemele sufletești și pasiunile violente ale naturii umane.
Descrisă de cei care o cunosc îndeaproape drept “fire grozavă, suflet semeț” (Euripide), Medeea “este rezultatul capitulării oarbe în fața dorinței, a incapacității de a-și controla sau de a-și modera pasiunile” (Francois Boissier de Sauvages, Nosologie methodique, Lyons, 1772, Vol. VII, p. 12). Infatuarea oarbă, agățarea disperată de soțul ei și prăbușirea cauzată de respingerea acestuia conduc în mod fatal la deznodământul groaznic al poveștii ei de iubire, și anume omorârea propriilor copii.
Prinsă în vâltoarea evenimentelor, luată prin surprindere de trădarea soțului ei, Iason, care a părăsit-o pentru o femeie mai tânără și cu un statut social superior, înnebunită de durere, abandonată, umilită și furioasă, Medeea ne apare ca o forță a naturii, “un soi de fatalitate a instinctului” (Alexandru Miran), o imagine “a nebuniei care apare brusc în structurile anti-erotice: obsesionale, depresive, narcisiace.” (Andre Green)
“Cu trupul cotropit de chinuri, ea zace fără să mănânce şi lăcrimează toată vremea, de când a părăsit-o soţul. Cu ochii aţintiţi şi faţa înclinată spre pământ, precum o stâncă sau precum talazul mării” (Euripide), Medeea cade pradă “unui fel de tetanos sau catalepsie astfel încât […] seamănă mai mult cu o statuie decât cu o ființă vie.” (Robert Whytt, Traite des maladies nerveuses, Paris, 1777, Vol. II, pp. 288-91)
“Palidă și înlăcrimată” (Euripide), Medeea le spune celor din jurul ei că nu mai așteaptă decât moartea, pe care o vede ca unică posibilitate, dezlegare de la “o viață cumplită” și sfârșit al “amarelor dureri”. Fiind convinsă că “s-a isprăvit [cu ea]” și că “[i] s-a topit plăcerea vieții”, eroina ne introduce în peisajul pustiu și întunecat al depresiei melancolice și ne face martorii “transformării [ei] emoționale, o progresie de la disperarea suicidală la furia sadică.” (Zineb Tigane)
În modelul psihodinamic al depresiei, furia internalizată este factor primar cauzal. Sinuciderea este cea mai extremă formă de agresiune împotriva propriei persoane, în timp ce crima reprezintă agresivitate împotriva altcuiva. “În teoria psihanalitică posibilitatea unei relații între cele două acte este luată în considerare.” (Martin Rodenburg)
Virând rapid printre cei spre care își îndreaptă mânia, Medeea trece fulgerător de la dorința de a-și încheia existența la dorința de a “ucide trei duşmani: pe tată, pe fiică şi pe soţul meu”, adică pe regele Kreon, pe prințesa Glauke, fiica acestuia, și pe Iason. Cumpănind între diferitele metode de omucidere (“Să le prefac în scrum odaia nunţii, ori în ficat să le înfig o sabie tăioasă, intrând furiş în casă, în iatacul lor?”), Medeea ne dezvăluie drama interioară a unui suflet consumat de răzbunare, invidie, gelozie și distructivitate.
Așa cum ne spune Melanie Klein (1957), “invidia este sentimentul furios că altcineva posedă și se bucură de ceva dezirabil, iar impulsul invidios este de a-l lua sau a-l strica”. “Invidia secretă, inconștientă, cauzează disperare, neajutorare, furie și dorință de răzbunare […] și caută distrugerea obiectului invidiat.” (Elina Reenkola)
La tot acest tablou tulburător se adaugă și enorma rușine provocată pe de o parte de respingerea și abandonul soțului, iar pe de alta de exilul impus de către regele Kreon. Medeea își promite să se răzbune și să nu le dea “prilejul să-și bată joc [de ea]”, proclamându-și orgolios descendența aleasă și supraumană (“fata unui nobil tată, din seminţia Soarelui”), și anticipând o victorie răsunătoare împotriva celor care au nedreptățit-o (“îmi voi birui faimos duşmanii”).
Pierderea aprecierii și iubirii lui Iason, de altfel orice formă de interes a acestuia (“Dar mie nici că-mi pasă.”), amplificată de alungarea din comunitate, declanșează în Medeea o formă extremă de rușine în care se pierde însăși “calitatea de a fi om”, și anume o “angoasă a ne-umanului.” (Daniela Luca)
Părăsirea patului conjugal și înlocuirea cu o altă femeie, “mai bună”, sunt legate în mod intim de sentimentul de rușine și pot conduce la o furie narcisică periculoasă, chiar ucigașă (Monica Sylveira Cirino). “Femeia este îndeobşte sperioasă şi dă-napoi când vede scăpărând în luptă fierul, dar dacă i se necinsteşte patul, nu are nimeni suflet mai setos de sânge decât ea.” – Medeea
Experiența de a fi abandonată și umilită de către soț constituie pentru un anumit tip de mame declanșatorul primar pentru a se gândi la sau chiar a comite un act de filicid (“Nimic nu l-ar muşca mai crunt pe soţul meu…”). Sentimentul puternic de gelozie față de copii, pe care îi invidiază pentru relația pe care o au cu tatăl lor, o aruncă pe mamă în competiție cu aceștia, pe care îi vede ca pe egalii ei, luptându-se pentru iubirea figurii paterne. Resentimentele se dublează atunci când noua soție sau iubită a tatălui este o femeie mai tânără, pentru că aceasta devine “noul copil” asupra căruia atenția și afecțiunea tatălui se revarsă.
Pentru că separarea psihică dintre Medeea și copii nu a ajuns la punctul final în care fiecare să fie o persoană individuală, ea simte că aceștia îi aparțin în totalitate și îi folosește ca pe niște pioni pentru a lupta împotriva durerii abandonului sau pentru a recâștiga uniunea simbiotică cu Iason, “acel care mi-a fost odată totul”.
Din moment ce Medeea îi vede pe cei doi copii ca pe manifestările fizice ale căsătoriei ei cu Iason, omorându-i ea speră să nege suferința și umilința induse de către pierderea relației cu soțul ei. Aceștia devin în ochii ei “mici simboluri ale infidelului Iason” (Monica Sylveira Cirino). Moartea lor este modul prin care Medeea șterge toate dovezile căsătoriei ei, îl respinge pe Iason la fel de total cum a respins-o și el, îl izolează așa cum el intenționa să facă, și în același timp obține legătura permanentă cu el prin doliul lor comun.
Uciderea celor doi copii poate fi văzută și ca un act suicidal rezultat dintr-un proces de identificare. Simptomele mamei sunt proiectate pe copii care devin într-un fel “organul ipohondru”. Ceea ce poate fi un impuls suicidal la început, se poate transforma în suicid și filicid sau doar în filicid care îi permite mamei să distrugă acele simptome pe care le-a proiectat pe copil. (Lauretta Bender, Psychiatric mechanisms in child murderers, J. Nerv. Ment. Dis., 80:32-47, 1934)
Dacă Medeea ar fi ales să-și omoare copiii într-o manieră rapidă și blândă, poate cu ajutorul otrăvurilor la care era “mai mare meșteră”, fără durere, crima ar fi părut mai maternă și poate chiar mai ușor de iertat. Alegerea unei săbii însă, la care se adaugă panica copiilor care fug disperați să se salveze de mâna mamei lor și strigătele lor de ajutor, o transformă într-o ucigașă cu sânge rece. (Femeile psihotice își ucid copiii într-o manieră mai violentă și probabilitatea ca arma crimei să fie un pistol sau un cuțit este de 11 ori mai mare decât la femeile non-psihotice. Conform unui studiu din 1998 făcut pe mame care și-au ucis copiii cu un cuțit, la fiecare din ele psihoza era prezentă.)
Lupta sfâșietoare dintre gândurile și sentimentele materne versus uciderea copiilor, adică între pulsiunea de viață și cea de moarte, se termină în mod tragic atunci când Medeea, furioasă și răzbunătoare, sucombă în fața nevoii narcisice de a deveni “propriul ei legiuitor” (C. și S. Bollas), și nu reușește să vadă alt mod de a repara pierderea suferită decât prin distrugerea cât mai multor părți din viața ei, inclusiv oameni.
Distrugerea obiectului poate lua forma reflectată a auto-distrugerii, în cazul narcisicului. Este o mișcare psihică cu o dublă consecință, de a distruge și obiectul (fondator al narcisismului și investit narcisic) și Eul care aspiră să-și regăsească indiferența, adică “dezinvestirea radicală” sau “psihoza albă”. (A. Green)
Atracția irezistibilă dintre narcisism și pulsiunea de moarte, “narcisismul negativ” (Andre Green), dă naștere unui “Eu tanatofil” (A. Green), “pe jumătate îndrăgostit de o moarte liniștitoare” (J. Keats). De la căutarea activă a unității simbiotice cu Iason, Medeea ajunge la căutarea activă a opusului acesteia, și anume “a neantului; adică o scădere a tensiunilor la nivelul zero, care este aproximarea morții psihice.” (A. Green)
Grefată pe o matrice familială impregnată de abuz (bunicul patern, Helios, este indisponibil în termeni psihologici, fiind un zeu; tatăl, Aietes, deși idealizat de Medeea, este o brută tiranică; mama, Eidyia, este o nonentitate, iar relația cu fratele, Apsyrtos, este negată până în punctul în care Medeea însăși îl ucide), personalitatea narcisică explodează într-un comportament violent alimentat de rușine și răzbunare conjugală, unul dintre principalele motive ale filicidului. (Resnick, P. J., Child murder by parents: A psychiatric review of filicide, The American Journal of Psychiatry, 126(3), 325–334, 1969)
Uciderea copiilor de către părinți aflați într-o stare depresivă sugerează câțiva factori etiologici: un anumit tip de structură de personalitate; inadecvare în gestionarea agresivității considerată a-și avea originea într-o relație problematică cu figurile parentale (adică internalizarea agresivității originale); o posibilă legătură între cele două; o relație problematică cu copilul, caracterizată de imaturitate și lipsa îngrijirii adecvate. (Martin Rodenburg)
Deși i s-a oferit ajutor concret de către regele Atenei, Aigeus, Medeea nu ia în calcul posibilitatea de a pleca împreună cu copiii și a lăsa în urmă soțul trădător, ci continuă să se concentreze pe pierderea familiei ei de origine, în special a tatălui ei, și pe abandonul lui Iason. Ea eșuează astfel, la fel ca majoritatea femeilor care își ucid copiii, să vadă opțiunile pozitive sau reursele pe care le are la dispoziție, prinsă fiind în capcana izolării de cei dragi și a rușinii.
Personalitatea narcisică respinge obiectul primar și așează în locul lui propria imagine ca nou obiect primar, adică subiectul și obiectul devin unul și același, se contopesc într-o oglindire totală. În relație cu narcisicul, celălalt are rolul de gratificare a nevoilor și de validare externă. Pentru că are o imensă nevoie de a trăi “într-o lume stabilă, de încredere și previzibilă”, “structura narcisică reacționează cu o hipersensibilitate remarcabilă la intruziunile în spațiul Eu-ului. “ (C. și S. Bollas)
Pe lângă rușine și răzbunare, celălalt motiv major invocat de Medeea pentru a-și justifica acțiunile este dorința sexuală. Întrebată de Iason dacă consideră că a meritat să își omoare fiii “pentru patul tău”, Medeea îi răspunde întrebându-l retoric: “Crezi că acesta-i un necaz mărunt pentru femeie?”, arătându-și sentimentele intense și pătimașe pe care “inima ei arzândă sub biciul dorului le trăiește tumultos.” (Pindar, Pythia IV)
Dorința, în viziunea lui Andre Green, este “mișcarea prin care subiectul este descentrat, adică căutarea obiectului satisfacției, a obiectului lipsei, îl face pe subiect să trăiască experiența că centrul său nu mai este în sine însuși, că este în afara sa, într-un obiect de care este separat.” Sexualitatea invadează Eul care obține satisfacția pulsiunilor parțiale printr-un erotism sălbatic și pervers, sado-masochist. (Medeea este numită de Iason “barbară”, “leoaică”, “având o fire mai sălbatică decât a Skyllei, dihania tyrrheniană”.)
În anumite cazuri, experiența descentrării este testul pe care narcisicul îl are de trecut în fața resentimentelor, urii și disperării pe care le simte de fiecare dată când obiectul dorit nu îi oferă ce vrea. “Multe persoane, ca să nu spunem toate, cedează în fața nebuniei doar pentru că sunt prea preocupate de un obiect.” – Francois Boissier de Sauvages
Scena finală și confruntarea ultimă dintre Iason și Medeea marchează intrarea într-un nou ciclu, “al himerelor, halucinațiilor și erorilor – ciclul non-ființei” (M. Foucault) sau, după Andre Green, “tabloul neo-realității delirante” al psihozei albe. Medeea apare plutind pe deasupra palatului cu cadavrele copiilor, într-un car tras de dragoni: “Soarele mi-a dat un car cu aripi, drept meterez în faţa braţului duşman.”
Retragerea narcisică “ca răspuns la o suferință, la o stare de rău” (A. Green) se combină cu tendința la fuziune de această dată cu o zeitate, Soarele, pe care Freud o explică printr-o nevoie de întoarcere către o imagine paternă omnipotentă și protectoare, Helios fiind chiar bunicul patern al Medeei. Apare un nou “contract narcisic” care îi promite acesteia “să traiască într-o lume a idealizării” și “să se scalde în lumina strălucitoare a obiectului idealizat.” (C. și S. Bollas)
Expansiunea narcisică, marcată de exaltare (Medeea “plutește” pe deasupra pământului), și retragerea narcisică, marcată de sacrificiu (cele două cadavre ale copiilor), alcătuiesc o dublă mișcare psihică (A. Green) care “se auto-anulează prin propriul exces și provoacă în mod abrupt o imobilitate care poate atinge însăși limita morții.” (M. Foucault)
Exprimarea dorinței de “întoarcere la materia inanimată” prin identificarea cu cadavrele celor doi copii (“îi voi înmormânta cu mâna mea în crângul sfânt al Herei”) este “o metaforă […] mai puternică decât credem, căci această pietrificare a Eu-lui țintește anestezia și inerția în moartea psihică.” (A. Green)
În concluzie, Medeea este un personaj literar fascinant din punct de vedere psihodinamic și psihanalitic, și foarte ofertant din perspectiva liniilor de interpretare pe care analiza dramei ei le deschide. Finețea psihologică și precizia cu care Euripide îi surprinde personalitatea atât de complexă și de zbuciumată fac din Medeea, chiar și după atâtea secole, o figură modernă în căutare de noi sensuri.
Bibliografie:
Euripide – Medeea (trad. de Alexandru Miran)
Green, A. – Passions and their vicissitudes, On private madness, 1986
Green, A. – Narcissisme de vie, narcissisme de mort, 2016
Foucault, M. – Madness and civilization, 1965
Bollas C., Bollas S. – Trei personalități: narcisică, borderline, maniaco-depresivă, 2022
Luca, D. – Un eu-piele ce se deșiră la nesfârșit sau despre rușine în relația psihanalitică, Rușinea – vocea, experiența și vindecarea rușinii în procesul terapeutic, 2022
Sirola, R. – The myth of Medea from the point of view of psychoanalysis, The Scandinavian Psychoanalytic Review, 27:2, 94-104, 2004
Pasolini, P. P. – Medea, 1969
Reenkola, E. – Medea, almighty mother, Myths of mighty women (their application in psychoanalytic psychotherapy), 2015
Ostler T., Kopels S. – Schizophrenia and filicide, Current Women’s Health Reviews, 2010, no. 6
Mendlowicz, Mauro V. – Filicide, Attempted Filicide, and Psychotic Disorders, Journal of Forensic Sciences, 2011
Tigane, Z – Between Revenge and Forgiveness: Psychoanalysis of The Main Characters in Euripides’ Medea and in Tyler Perry’s Diary of a Mad Black Woman, 2013
Rodenburg, M. – Child Murder by Depressed Parents, The Canadian Journal of Psychiatry, vol. 16, issue 1, February 1971
West, Sara G. – An overview of filicide, Psychiatry MMC, 2007
Dassin, J. – A dream of passion, 1978
Cirino, M. S. – When grief is gain: the psychodynamics of abandonment and filicide in Euripides’ Medea, 1996
Lewis C. F., Baranoski M.V., Buchanan J.A., Benedek E.P. – Factors Associated with Weapon Use in Maternal Filicide, Journal of Forensic Sciences, 1998
Artă de Zuzu Caratănase