În ciuda unor idei – comune – care se prezintă spontan în mintea persoanelor interesate de studiul ştiinţific al magiei şi vrăjitoriei, termenul cel mai folosit, cel mai uniform răspândit în spaţiu şi timp este de departe „fărmăcătoare”. Nu „vrăjitoare”, aşa cum s-ar fi aşteptat fiecine şi aşa cum presupuneam şi noi înainte să fi întreprins o analiză sistematică a iconografiei religioase. Cuvântul „fărmăcătoare”, singur sau în diverse combinaţii pe care le-am citat mai sus, apare în tot arealul geografic al culturii române, de la nord la sud, şi de la est la vest, din Maramureş în Mehedinţi şi din Moldova până în Banat. Distribuţia lui este recurentă şi arată că acesta e termenul pe care românii îl foloseau de predilecţie atunci când desemnau activităţile magice ilicite. – Iconografia vrăjitoriei în arta religioasă românească de Ștefana și Ioan Pop-Curșeu
Invitați: Ștefana și Ioan Pop-Curșeu, antropologi și etnologi
Editor sunet: Sergiu Nistea
Fragmente audio: Kira Kiralina (2014) și Hanul dintre dealuri (1988)