Sculpturile lui Bernini ‘Răpirea Proserpinei’ și ‘Extazul sfintei Tereza’ redau cu mijloace aparent simple cele două tipuri de experiențe erotice specifice femininului, unul pasional și violent, celălalt tandru și extatic. Aflate la poli opuși, sculpturile reprezintă împreună totalitatea trăirilor corporale și emoționale ce se constelează în interacțiunile dintre sexe și nenumăratele combinații ce se nasc din acestea.
Scenele aparțin mitologiei și religiei, iar natura lor este una pur arhetipală, înglobând esența și spectrul erotic feminin. Cele patru personaje se află într-o relație simetrică unele cu celelalte, de la postura corpului la expresiile fețelor, de la obiectele falice la mișcările mâinilor.
Hades, stăpânul lumii de dedesubt, întunecată și înfricoșătoare, simbolizează inconștientul, tărâmul dinăuntrul ființelor umane, invizibil și totuși mereu prezent. Apariția lui bruscă, țâșnirea din măruntaiele pământului, este asemănătoare cu acele crize din viața omului care îl forțează să ia act de prezența unor sentimente, senzații sau cerințe vitale imediate și care stârnesc adevărate furtuni psihice cu un mare potențial distructiv.
Mâinile cu care o apucă pe Proserpina sunt mâini care subjugă, silesc și posedă ceea ce au apucat, făcând imposibilă orice tentativă de scăpare. Degetele apasă pe trupul moale și pecetluiesc pentru totdeauna dorința în carne, dorință pe care Proserpina, în naivitatea-i copilărească și sub protecția obsesivă a mamei ei, Demetra, nu o cunoscuse niciodată.
Înspăimântată, cu o mână ridicată în sus ca pentru a-i invoca pe zei să o protejeze, iar cu cealaltă împingând ușor tâmpla lui Hades, Proserpina se află în mijlocul unei situații fără ieșire, care o sperie și o șochează. Împotrivirea ei este pasivă, fără vlagă, așteptând mai degrabă un ajutor din afară decât apelând la propriile resurse. E ca și cum ceva din ea cedează chiar în timp ce pare că se opune, iar în întâlnirea erotică intensă cei doi se resping și se atrag în același timp, cu aceeași violență și pasiune.
Ochii întorși de la el, ca pentru a nu vedea chipul răpitorului ei, caută în apropiere și în depărtare o soluție salvatoare pe care știe că nu o va primi de niciunde și care o face să simtă și mai dureros asaltul asupra ei și pierderea siguranței și a inocenței de până atunci. Proserpinei îi venise timpul să devină femeie, iar Bernini, cu o măiestrie fără seamăn și o finețe psihologică uimitoare, descrie în marmură acest moment esențial din viața sexuală feminină.
Hades, sigur pe strânsoarea lui, e pe jumătate amuzat, pe jumătate intrigat de reacția ei, parcă așteptând ca ea să renunțe la a se mai zbate și să îi accepte îmbrățișarea puternică. Proserpina știe că nimic și nimeni nu îi va putea smulge lui Hades prada, iar strigătul ei mut pălește în fața bărbatului care o răpește din inerția ei. Lupta este pierdută chiar înainte de a începe, căci Proserpina nu știe a se apăra de atacurile lui Hades, întrupând aici pulsiunea sexuală primară, brută, și spaima pe care o trezește în fetele și femeile feciorelnice.
Mai mult decât o dezvirginare fizică, este mai degrabă vorba de o deflorare psihică, emoțională, căci sceptrul lui Hades, bidentul, simbol falic, este lăsat pe jos și servește la recunoașterea stăpânului de către privitorii scenei. Luată pe sus, Proserpina trăiește toate spaimele pe care întâlnirea erotică profundă le dezlănțuie și le asmute asupră-i ca Cerberul cu botul lipit de talpa ei, deschis larg ca pentru a mușca.
Cealaltă imagine, cea a extazului sfintei Tereza, contrastează prin liniștea și abandonul oricărei rezistențe în fața unui alt fel de cucerire, una așteptată și dorită îndelung. Cu ochii pe jumătate închiși, ca într-o transă sau viziune, Tereza își ține mâinile pe lângă corp, una atârnând inertă și cealaltă, cu palma deschisă în sus, așteptând lovitura.
Acoperită din cap până în picioare, sfânta Tereza trăiește momentul cu o voluptate ce i se poate citi pe chip fără prea mare greutate, descoperind cu o singură expresie facială plăcerea extatică pe care o resimte anticipând mișcarea îngerului. Întregul ansamblu statuar se află pe un nor, redând în limbaj vizual criptic ceea ce inițiații tuturor timpurilor știau. Și aceasta este o inițiere în sensul ei cel mai strict, descifrabilă în cheie ezoteric creștină pentru cei care știu a citi mesajele subtile.
Îngerul o ține pe Tereza delicat cu o mână, parcă sprijinind-o să nu cadă, iar cu cealaltă se pregătește, la fel de gingaș, să înfigă o suliță în inima deschisă a femeii fecioară. Deși în teologia creștină îngerii sunt asexuați, sunt câteva elemente care indică elementul masculin. Sulița, corespondentul celuilalt simbol falic, bidentul, ambele instrumente masculine, precum și metalele din care e făcută, după descrierea sfintei: aur, element guvernat de Soare, simbol masculin, și fier, element guvernat de Marte, un alt simbol masculin.
Privirea îngerului e caldă și generoasă, zâmbetul simplu oferind încredere și acceptare. El știe ce face, știe de cine a fost trimis, și știe ce anume se va întâmpla. Fără a fi descurajat, la fel de sigur ca și contrapartea lui, Hades, îngerul Domnului își ia tot timpul din lume înainte de a împlânta focul divin în plăpânda ființă din lut și apă. Dintr-o altă perspectivă, acest cuplu seamănă izbitor de mult cu zeii păgâni Afrodita și Eros, copilul ei, care săgeta pe îndrăgostiți.
Sculpturile lui Bernini redau realitatea ascunsă a întâlnirii pe plan fizic și psiho-spiritual a celor două forțe opuse și complementare care dau naștere la tot ce este material și non-material și scot în relief ceea ce misteriile antice, religiile, arta, poezia și marea literatură descriu mai mult sau mai puțin încifrat, iar eu voi reda prin cuvintele psihanalistului Otto Rank: mysterium tremendum et fascinosum.
“Am văzut în mâna lui o suliță lungă de aur și în vârful fierului părea să fie un mic foc. El părea că o înfige uneori în inima mea și că îmi străpunge chiar măruntaiele; când a tras-o, parcă le-a scos și pe ele și mă lăsă toată înflăcărată cu o mare dragoste de Dumnezeu. Durerea era atât de mare, încât m-a făcut să gem; și totuși atât de copleșitoare era dulceața acestei dureri excesive, încât nu-mi puteam dori să scap de ea. Sufletul este mulțumit acum cu nimic mai puțin decât cu Dumnezeu. Durerea nu este trupească, ci spirituală; deși corpul își are partea sa. Este o mângâiere a iubirii atât de dulce care are loc acum între suflet și Dumnezeu, încât mă rog bunătății lui Dumnezeu să-l facă s-o simtă pe cel care poate crede că mint.” – ‘Viața Teresei a lui Iisus’ de sfânta Teresa din Avila