Complexul “mamei moarte” (Andre Green) descrie procesele psihice timpurii ale copilului sub influența unei mame depresive, absentă în prezență, tristă și indiferentă, percepută drept “moartă psihic”. Am ales această temă pentru importanța fundamentală a acestui complex în structura identitară și afectivă.
Definiția mamei moarte din perspectiva lui Andre Green este următoarea: “imago care a fost format în mintea copilului, în urma depresiei materne, și care a transformat brutal un obiect viu care era o sursă de vitalitate pentru copil, într-o figură distantă, detașată, practic neînsuflețită […]. Este o mamă care rămâne în viață, dar care este moartă psihic în ochii copilului.”
“În psihanaliză imago (latin. “chip, imagine”) este o reprezentare inconștientă, încărcată de valori afective, ce se referă la un personaj cu care subiectul a întreținut relații.” (F. Marcu) În contexul acestui complex, personajul în chestiune nu este doar unul dintre multele altele, o figură obscură sau ușor de trecut cu vederea, ci originea vieții psihice și somatice a bebelușului. Așa cum afirma Winnicott, nu există un bebeluș fără mamă, cei doi formând un parteneriat psihosomatic care, prejudiciat de indisponibilitatea maternă, generează fixații, afecte, simptome și boli marcate de acest complex psihic.
În accepțiunea lui Winnicott, principalele etape ale procesului de dezvoltare emoțională timpurie sunt integrarea, personalizarea și realizarea (înțelegerea spațiului, timpului, cauzalității și a altor atribute ale realității). Dat fiind faptul că personalizarea și realizarea sunt efecte ale funcției integrative, rezultă că de succesul sau insuccesul acesteia depinde trecerea la următoarele două etape. “Integrarea se face prin îngrijire corporală, susținere și îmbrățișare, și prin experiențele instinctuale care tind să adune personalitatea dinăuntru.” (D. Winnicott)
În cazul unei “mame moarte”, integrarea eșuează și rezultă o dezintegrare. Motivul pentru care dezintegrarea este înspăimântătoare, este regresarea la un stadiu anterior și trăirea “experienței de angoasă, a pierderii / morții / prăbușirii eului de nivel superior.” (C. Popov) Pierderea iubirii și atenției materne lasă în inconștient “găuri psihice” care gravitează în jurul unui “miez rece”, “o necropolă maternă” pentru vitalitatea și o parte a egoului bebelușului. (A. Green)
Depresia care este prezentă atât la mama retrasă în propria-i durere, neputință și tristețe, cât și la copilul ei, înseamnă nu doar pierderea iubirii, ci și a sensului, pentru că acesta nu își poate explica ce s-a întâmplat. După chinul inițial de a o repara pe mamă, după groaza de a-i pierde iubirea și pe ea cu totul, egoul intră într-o mișcare cu două sensuri: dezinvestirea obiectului matern și identificarea inconștientă cu mama moartă. Această identificare rezultă într-un mimetism al cărui scop este posedarea obiectului devenind nu ca el, ci chiar el.
Prin această participare altero-centrată care face posibile imitarea, empatia, simpatia, contaminarea emoțională și identificarea, bebelușul experimentează inconștient ceea ce simte celălalt, ca și cum centrul lui de orientare și perspectivă ar fi plasat în obiectul matern, experiența acestuia devenind propria-i experiență. “Așa cum rezultă din comportamentul lor, copiii se nasc cu minți care sunt special acordate la celelalte minți.” (Daniel Stern)
Subiectul joacă în secret rolul de părinte pentru mama moartă, păzindu-i mormântul, ținând-o prizonieră, hrănind-o cu propria-i viață. Ambivalența dorinței de a o trezi pe mamă din hibernare și îngheț este din cauză că, odată animată, o va pierde iar, ea abandonându-l din nou pentru a-și vedea de treburile ei și pentru a forma noi relații cu ceilalți, rezultând o nouă dezintegrare și prăbușire. Subiectul este astfel prins între două pierderi la fel de intolerabile, între două pericole la fel de nimicitoare și de imposibil de evitat ca Scylla și Caribda: prezența în moarte sau absența în viață.
Pierderea iubirii materne amprentează relațiile erotice și autoerotice prin lipsa tandreței, reticența de a iubi obiectul matern și cruzime, însoțită sau nu de fantasme sadice. Plăcerea erogenă, nefiind împărtășită de mamă și bebeluș, devine un act izolat și izolator. Privirea, tonul vocii, mirosul, amintirile mângâierilor ei sunt îngropate alături de ea, iar pierderea contactului fizic duce la refularea urmelor mnezice ale atingerilor ei. Golul creat de lipsa ei face ca singurătatea să fie de netolerat, ca și cum subiectul riscă să fie absorbit cu totul, trup și suflet, de această gaură neagră psihică.
Pierderea sensului structurează capacitățile intelectuale și fantasmatice ale egoului. Bebelușul are o nevoie frenetică de joacă aflată sub compulsia imaginației, așa cum dezvoltarea intelectuală se află sub compulsia de a gândi. Performanțele intelectuale și creative ale viitorului adult stau, de fapt, sub zodia căutării eterne și a foamei insațiabile de sens și afecțiune, cele două axe organizatoare ale psihismului infantil.
Din eșecul repetat al integrării rezultă un blocaj în poziția schizo-paranoidă și o ratare a poziției depresive, restauratoare de sens și de afect (M. Klein). Bebelușul păstrează în memorie amintirea a două părți de sine, una care a înflorit înainte de tragedia mamei și cealaltă care omoară viața (identificarea cu mama). Refuzându-și propriile trăiri, mama moartă ucide procesele vieții interioare și dă naștere unui mutant ambulant aflat între viață și moarte, un Frankenstein creat nenatural prin disociere.
Identificarea proiectivă maternă întrerupe violent procesul de integrare și coagulare a sinelui, schimbând permanent și ireversibil peisajul interior al subiectului. Sinele se percepe ca fiind renăscut sub forma unui monstru, sfărâmat și reînviat într-o nouă formă, o anomalie a dublei traume. A deveni acest sine mutant este un act de devotament față de corpul mamei moarte care s-a oferit pe sine zeilor, un act sacrificial pe altarul “angoasei de nenumit.” (W. Bion)
Identificarea proiectivă este posibilă datorită faptului că există un sistem de auto-activare bilaterală, în care subiectul care proiectează (“mama moartă”) evocă ceva deja existent și adormit în interiorul obiectului extern (copilul) care rezonează empatic cu identificarea proiectivă intrapsihică a subiectului, “moartea ca entitate psihică fundamentală” (J. Sekoff). Fenomentul se explică prin descoperirea “neuronului oglindă”, o structură considerată a sta la baza ghicirii gândurilor și empatiei.
Obiectul intrat în lumea internă prin interpunere (“the interject” – C. Bollas) pe fondul identificării proiective și/sau a unei traume reale care violează sinele, acționează brutal asupra idiomului selfului, parazitându-l din interior și provocând crize mentale sau comportamentale. Se naște astfel “o nouă și grotescă rasă […] care ar putea să treacă de la o generație la alta, ca un grup de vampiri ce trăiesc o viață separată ascunși sub piatra de mormânt în timpul zilei.” (C. Bollas)
Mintea este astfel organizată ca un obiect al cărui singură funcție este să țină la distanță, cu orice preț, orice tendință de a întrerupe paza necontenită a subiectului asupra cavoului cu obiecte moarte. Vigilența extraordinară și energia neobosită se centrează în jurul ideii că nici un fel de viață nu este posibilă dincolo de îmbrățișarea mamei moarte.
Granițele interne ale complexului mamei moarte sunt groase, impermeabile, rigide. Viața emoțională și mentală cu ale ei oscilații și fluxuri spontane provoacă anxietate și “atacuri la legătură” (W. Bion) care nu permit îndepărtarea de ea. Invidia ucigașă pe care mama moartă o are față de cei vii și ura anihilatoare a copilului ținut ostatic în strânsoarea ei rezultă într-o dublă crimă al cărei scop este eliminarea celuilalt care stă în cale: “mori, lasă-mă să fiu, dă-mi drumul.” (J. Sekoff)
În același timp această înlănțuire strânsă oferă certitudinea morții în locul capriciilor vieții, copilul “înmormântat” găsind consolare și adăpost. “A ieși din mormânt” ar presupune o integrare atât a experiențelor pozitive, cât și a celor negative, a sinelui bun, cât și a celui rău. Moștenirea mamei moarte este lipsa anxietății provocată de libertate prin supunerea în fața celuilalt mai puternic, omnipotența de a ține viața celuilalt în propria palmă, masca suferinței care ascunde agresivitatea, evitarea in extremis a recunoașterii pierderii.
Secretul mamei moarte este că nu moare niciodată. Din contră, acesta este un cadavru în mod ciudat plin de viață, și puține ființe emană așa o putere vitală, “un arhetip bogat în viață secretă” (C.G. Jung). Este mai puțin un obiect mort și mai mult un obiect care omoară lent. Cu toate acestea, nu viața este cea căutată, ci o pauză de la tortura de a fi jumătate în viață și jumătate în moarte. Oribil este să fii suspendat între viață și moarte, și nu să fii mort.
Starea de limbo este cea în care atât obiectul matern, cât și subiectul infantil, sunt torturați fără a li se permite să moară, un fel de “exil psihic” (Jean Wolff Bernstein) în fața vinovăției și pierderii pe care separarea de obiect le implică, “o tentativă de a-i liniști pe zeii furioși făcând-o pe mortul” (Jean Wolff Bernstein). Este suspendată astfel cea mai firească cerință a viilor pentru cei morți și a bebelușului pentru mamă: să fie lăsați în pace, să fie lăsați să existe.
În funcție de tipul de depresie al mamei și de mecanismele ei de apărare, și depresia bebelușului, viitor copil și adult, capătă anumite caracteristici. Dacă mama este epuizată și regresată ea însăși la poziția paranoid-schizoidă din cauza traumei, depresia copilului se va manifesta predominant prin simptome vegetative sau negative precum letargie și retard psihomotor. În plus va face parte din tabloul clinic a ceea ce denumim tulburări de personalitate (schizoide, borderline, paranoide și narcisice).
Dacă “mama moartă” este în poziția depresivă, atunci frica cea mai mare a bebelușului este pierderea și teama de pierdere din cauza ambivalenței resimțite față de ea. Sentimentele profunde de vinovăție și doliu, împreună cu simptomele pozitive depresive precum probleme cu somnul și hrănirea, fac din această depresie una mai puțin complicată. Spre deosebire de mama epuizată, care așteaptă ca reacția bebelușului ei să se muleze pe nevoile ei inconștiente, mama depresivă poate procesa cognitiv și afectiv realitatea nevoilor copilului ei, chiar dacă rareori poate răspunde în mod optim.
‘Fiica eternă’
În filmul ‘The Eternal Daughter’ (2022), actrița Tilda Swinton joacă un rol dublu, al fiicei și al mamei. Introducerea în tema filmului se face prin intermediul evocării unui personaj ciudat (o fantomă) apărut cu mulți ani în urmă la fereastra hotelului unde cele două urmau să se cazeze. Atmosfera lugubră, ceața plutitoare, copacii mișcători și melodia fantomatică completează scena de început, dându-i un aspect atemporal și ireal și semnalând intrarea pe tărâmul “mamei moarte”.
Pe parcursul filmului vedem o femeie matură, căsătorită și cu o carieră în artele creative, transformându-se într-o fetiță speriată, emotivă și extrem de singură care încearcă prin orice mijloace care îi stau la îndemână să o aline pe mama ei și să o facă fericită, “încercări de a consola părintele trist. Există tendința fie de a avea grijă în mod activ, fie de a dezvolta în mod precoce un comportament nesolicitant, ca să nu împovăreze părintele depresiv.” (Brazelton T.B. & Cramer B.G., 1990).
La tot acest comportament excesiv de grijuliu și de mămos se adaugă faptul că mama e în vârstă, ceea ce îi trezește fiicei teama uriașă de pierdere a singurei ei iubiri și face ca acțiunile ei să fie și mai disperate. Din primele scene ale filmului aflăm și care este dinamica reală dintre cele două, atunci când, despachetând în camera închiriată din hotelul unde se cazaseră (o fosta locuință a familiei), fiica îi aruncă în brațe mamei două jucării, două animăluțe, la vederea cărora mama se bucură foarte mult, ca un copil. “Fiecare bebeluș este potrivit pentru un anume tip de proiect parental. […] unii copii reușesc să respingă atribuțiile delegate și alții eșuează.” (M. Apprey)
Scopul declarat al vizitei la fosta reședință a familiei este ca mama și fiica să petreacă timp împreună, să serbeze împreună ziua de naștere a mamei și ca fiica să înceapă să scrie scenariul pentru un nou film, filmul vieții ei, despre care simte că nu are dreptul să vorbească. Sacoșa plină cu poze și scrisori păzită foarte atent de mamă, care nu se desparte de ea nici la masă, pare a fi obiectul râvnit al fiicei ce vrea să afle mai multe despre mama ei, pe care o vede ca pe un mare mister.
Pe măsură ce acțiunea filmului se desfășoară aflăm că mama a pierdut un copil în această locuință, înainte de nașterea fiicei, ceea ce o face pe aceasta să izbucnească în lacrimi și să se blameze pentru că a adus-o pe mama ei aici, deși nu știa că acesta fusese locul cu pricina. Pare că fiecare supărare sau tristețe a mamei este imediat oglindită de fiică, “ca și cum ar deveni imago-ul matern: durere pentru durere, îngrijorare pentru îngrijorare.” (J. Sekoff)
Spre sfârșitul filmului, în timpul cinei aniversare, sentimentele fiicei, îngropate și ignorate, izbucnesc la suprafață într-un moment de frustrare, durere a respingerii și luciditate, provocat de lipsa de bucurie și de empatie a mamei. Fiica îi reproșează mamei că misiunea vieții ei a fost să o facă fericită și că din cauza asta își neglijează soțul și pe ea însăși, ca în secunda următoare să aflăm că mama nu era prezentă fizic și că scena s-a desfășurat, cel mai probabil, în imaginația fiicei, “o halucinare afectivă a acesteia”. (A. Green)
Obsesia fiicei de a reveni în locul în care mama s-a stins și recrearea fantasmatică a ultimelor zile și momente împreună arată o pierdere care nu a fost procesată și un sentiment masiv de vinovăție, ca “un urlet sinistru al unei fantome care lasă pe cel abandonat cu o enigmă eternă ce îl va bântui toată viața.” (C. Bollas)
Bibliografie:
GREEN, A. – The Dead Mother, On private madness, 1986
WINNICOTT , D. – Primitive emotional development, Through paediatrics to psycho-analysis, 1975
BOLAS, C. – Dead mother, dead child, The Dead Mother: The Work of André Green, 1999
SEKOFF, J. – Necromancy and the inner world, The Dead Mother: The Work of André Green, 1999
GROTSTEIN, J. – Projective transidentification, International Journal of Psychoanalysis,
86:1051- 69 (2005)
FRANCIS, B.J. – The Impact of Maternal Depression on the Infant: Implications for Object Relations Development and Subsequent Clinical Sequelae, 1992
HOGG, J. – The eternal daughter, 2022
APPREY, M. – Projective identification and maternal misconception in disturbed mothers, Intersubjectivity, projective identification, and otherness, M. Apprey & Howard F. Stein, 1947
MARCU, F. – Dicționar de neologisme, 2000
Sculptură de George Apostu